Vopsitorul

 

Bunicul meu avea un frate. Puţin ciudat, puţin imposibil. Dar, în ambele cazuri, era totuşi fratele său. Purtau acelaşi prenume. Nu din eroare ci, oarecum din cauza tradiţiei. Fratele său, la cinci ani, era cât pe ce să dea colţul. Şi atunci, la disperare, pentru că făcuse imprudenţa să se nască tocmai atunci, bunicul meu primise tot prenumele Petru, ca şi fratele său pe care îl considerau deja răposat. Acesta însă se răzgândise şi îşi reînnoise contractul cu lumea asta, în care mai adastă încă vreo treizeci de ani (fără reparaţii). Era însă cu totul altfel decât ceilalţi, apropierea de moarte schimbându-i într-un fel cursul vieţii. Şi iată că într-o zi tristă şi urâtă de iarnă timpurie, când zăpada prinsese în compoziţia ei toată murdăria existentă la acel ceas orientat greşit, cel de-al doilea Petru se hotărî să-şi spoiască (după cum spunea el) atât ramele la geamuri cât şi uşa, că prea aveau lemnul coşcovit şi plin de trecerea vremii peste el. Zis şi făcut. După ce făcu un drum de vreo cinci kilometri până la Cimpa, pentru a intra în vorbă cu cel care avea să ducă la îndeplinire artistica operaţie şi pentru a-i oferi, cu această ocazie, şi un acont substanţial, deoarece meseriaşul era deosebit de curtat, când de unu, când de altu’. Odată înţelegerea parafată cu un aldămaş pe măsură, unchiul meu se duse, cu sufletul împăcat, până la Petroşani, să procure vopseaua. În acest sens se oprise la culoare verde, pentru că ea era „agreată de legionari”, după cum declarase el, sus şi tare, la cârciumă. Tocmai descărca această vopsea, într-o magazie aflată în fundul curţii, când un vecin îi aduse trista veste. Meseriaşul în cauză tocmai trecuse pe lumea cealaltă, cu vreo două ore în urmă, fără să-i pese nici cât negru sub unghie de afacerea încredinţată  sau de acontul plătit. Ningea deosebit de frumos, chiar pitoresc, când unchiul meu realiză, după o duzină de pahare băute, pierderea suferită. Şi atunci începu să-l dea la rele (adică să-l înjure copios) pe cel care îi stricase un vis şi, în egală măsură  îl făcuse să piardă nişte bani. După o jumătate de oră se opri înciudat, părându-i parcă rău de ceea ce spusese, încercând să se căiască, lucru care nu-i prea reuşise. Veni o noapte urâtă. Ca foamea, cum ar fi spus el (dacă ar fi fost întrebat, da’ nu era cazul). Ninsoarea se oprise şi profitând şi de oprirea vântului, aţipi imediat după nevastă-sa, nu înainte de a-şi scoate din privire ultima stea dinspre răsărit. Se trezi brusc. Afară totul era sticlos, zăpada parcă îţi zgâria retina, cu tentativa ei de alb şi vântul zgâlţâia ţigla de pe acoperiş. Cineva de afară freca cu insistenţă căpriori uşii de la intrare, dimpreună cu tocurile lăuntrice. Era aşa un zgomot ireal şi ne­vastă-sa (toată numai broboane de sudoare) îl privea direct în ochi, cum  n-o mai făcuse din copilărie. „Meseriaşul... preciză ea, a venit să-şi termine comanda, să-şi justifice banii încredinţaţi, că nu te mai saturi nici tu de bani şi-acum n-are linişte până când nu te linişteşti privind vopsitoria ne­efectuată. (Nu din vina lui, bineînţeles)”. Această operaţiune a durat toată noaptea, absolut fără nicio raţiune. Unchiul simţea că stă să leşine sau să vomite. Sau amândouă. Atât el, cât şi consoartă-sa îşi făceau „mea culpa” privind cu teamă şi insistenţă încovo­ierea până la limită a uşii, dinspre în afară spre înăuntru, precum şi zgomotul deosebit de delirant al unei pensule (fără prea mult păr) frecată de lemnul vechi şi coşcovit. „Gata, gata! strigă unchiul meu şi vocea abia i se auzea. Poţi să pleci! Ai făcut o treabă bună! Sunt mulţumit de tine!”. Dar acela, nu şi nu. De abia spre dimineaţă aşa-zisul vopsit încetă şi vopsitorul îşi reluă odihna veşnică, acolo printre stele. Cei doi răsuflară ca după o goană prelungită privind bidoanele de vopsea, care fuseseră scoase din magazie şi depozitate în mijlocul curţii. Şi abia atunci nevastă-sa observă că unchiu’ avea părul alb, deşi cu câteva ore în urmă fusese cât se poate de negru.  

 

Pariul

Cei patru prieteni se aşezară la o masă, în centrul localului, comandaseră cât pentru un regiment de jandarmi şi tocmai se oboseau să cheme, cu insistenţă, câteva fete de la masa vecină, în mijlocul lor. Şi atunci apăru Radu, foarte bine făcut, atât din punct de vederea al fizicului cât şi al băuturii îngurgitate. Ce mai tura-vura, era aproape făcut praf. Sau, cu alte cuvinte, era beat turtă. Turtă dulce, ce mai. Ceilalţi îi făcură loc la masă, pentru că, se pare, abia se mai ţinea pe picioare. El se aşeză cu zgomot, râgâi ca un nesimţit (cum ar fi spus maică-sa) şi vorbi gâfâind, ca după o fugă straşnică: „Băi aceştia, astăzi l-au înmormântat pe Sorin. Ştiaţi?”. Nu, nu ştiau. Totul se făcuse pe şestache. De fapt Sorin nu era unul de-al lor. Făcea parte  dintr-o lume mai sofisticată, mai aparte, mai altfel decât a lor. „Ce-a păţit?” întreabă unul, ca să zică şi el ceva. „S-a înecat ca un bou!” îi răs­pun­de Radu, pus pe comentat. „Boii nu se îneacă!” comentă altul, care avea şi puţin simţ al umorului, dar nu realizase acest lucru. „Despre morţi numai de bine! preciză din nou Radu. Să nu mai vorbim despre el”. „Ce, ţi-e frică?” în­tre­bă Lia, singura fată din grup. „Mie? se minună Radu, nu ştii ce vorbeşti! Mie nu mi-e frică de nimic!”. „Dove­deşte! mai ţipă fata, fapte nu vorbe!”. „Da, da, să dovedească!” strigară şi ceilalţi, bătând cu putere în masă, încât porniră toate ecourile. În încăpere dominau deopotrivă, zgomotul şi fumul de ţigară. Care se împle­teau reciproc. „Bine! Voi aţi vrut-o” hotărî Radu şi dispăru în noap­te. Ceilalţi priviră lung în urma lui, după care îşi reluară vechile înde­letnici. Orchestra tocmai atacase un tangou languros când pe uşă intră, poticnin­­du-se, Radu. Ţinea cu ambele mâini, o cruce rudimentară, la fel ca cele care se aşează la căpătâiul morţilor proaspeţi. Ceilalţi se înfioară. Era crucea proaspătului înmormântat, Sorin. Pe ea erau scrise doar iniţialele lui. În încăpere se insinuase parcă un aer rece, producător de fiori. „Ei? făcu Radu. Cine e fricos? Eu sau voi?” şi propti crucea de masa lor. Ceilalţi se ridicaseră speriaţi parcă de prezenţa unei fantome. Brusc, se făcu o linişte aparte. O tăcere de gheaţă. Ultimele ecouri se spărseseră pe la colţuri în cioburi de linişti şi toţi mesenii se fe­reau să calce în ele. „Ei! Ce-aţi rămas aşa? I-am adus numai crucea lui, nu şi pe Sorin. Da’ dacă e nevoie îl aduc şi pe el, care-i problema?” zise Radu, ce-i drept cu glas puţin mai stins ca de obicei. În clipa următoare, de la o masă alăturată, se ridică un zdrahon de vreo doi metri şi 150 de kilograme: „Băi, profanator de morminte! Să duci imediat crucea la loc, că-ţi dau o mamă de bătaie de n-o poţi duce! Ai auzit?”. „Şi dacă nu vreau?” se răţoi Radu, suflând fumul de ţigară în direcţia lui, lucru care îl înfurie teribil pe zdrahon. Acesta din urmă îl prinse de piept şi-l ridică de pe scaun cu o forţă copleşitoare. Materialul pârâi şi câţiva nasturi de la balonzaidul lui alb şi lung săriră în toate părţile. „Bine, bine! zise Radu, cu un glas înfundat, o duc, ce naiba, nu ştii de glumă? Doar n-o să o las aici”. Zdrahonul îi dădu drumul şi el căzu, cu zgomot, pe scaun. „Acum!” zise el şi Radu înşfăcă crucea, îndreptându-se spre uşă, nu însă înainte de a striga celorlalţi să îl aştepte. În urma lui răceala din încăpere se dusese aproape cu totul deşi, pe la colţuri, pâlpâiau firave ecouri de nelinişti. Zdrahonul îşi revenise şi le trimisese celor de la masă „încă un rând pentru fiecare” dar pentru ei seara aia se dusese naibii cu totul. Trecuseră două ore şi Radu nu se întorsese, lucru care îi afectase pe toţi. „S-o fi dus acasă, după aia...” zise unul. „Nu e genul lui!” îi răspunsese, ca un ecou, altul. Şi atunci, înăbuşind frica ce îi bântuia, hotărâră să meargă la faţa locului. Pentru a putea dormi liniştiţi. În cimitir era linişte, pace şi frig. Morţii dormeau liniştiţi. Nu ştiau unde era mormântul în cauză dar îl găsiră relativ repede. Şi atunci avură un şoc. Puternic. De nedescris. Razele lunii îl scoteau în relief pe Radu, căzut lângă cruce. Brusc, începu să bată un vânt lugubru. Radu era cât se poate de mort. Şi avea păru’ cât se poate de alb. Tinerii găsiră repede explicaţia. În momentul când Radu înfipsese crucea la locul ei prin­se­se şi pulpana blazonului lui alb şi lung. Şi când a vrut să plece, acesta l-a tras înapoi. Destul ca inima lui să cedeze.