Şi iarăşi e august, iarăşi e Ziua Minerului, iarăşi e ziua ta. Se pare că eşti totuşi un leu veritabil. Am spus “totuşi” pentru că, la ora asta, leul e aşa cum este. Hai că nu te aşteptai la această pagină! Pot pune pariu! Pe muza ta, chiar. Cea de la poezie. Cea de la proză e prea dură. Să ştii că n-am să spun când te-ai născut (deşi nu eşti feminină). Să ştii că n-am să spun (din cauza invidiei, bineînţeles) că eşti  membru al Uniunii Scriitorilor. Şi tot din aceeaşi cauză, n-am să amintesc câte volume ai editat. Am să amintesc doar de un june (un prim) de vreo optsprezece ani, care tocmai terminase liceul şi care într-o seară de toamnă a unui an oarecare, în barul “Jiul” (actualmente “Bella Italia”) m-a abordat cu o dezinvoltură aproape nefirească, susţinând că vrea să mă cunoască. A urmat o prietenie (sper, eu) sinceră şi benefică de ambele părţi. Poate că acea întâlnire ne-a schimbat amândurora aşa-zisul destin literar. Pentru că în această viaţă culturală din Valea Jiului, drumurile noastre s-au intersectat de nenumărate ori, de regu­lă, întotdeauna, benefic, cel puţin pentru Vale. Dar să trecem la întâmplările propriu-zise cu  regretul că beneficiem (deocamdată) doar de o singură pagină. Dar sperăm să revenim. 

 

***

Prozatorul Manole Popescu avea o garsonieră pe “Venus” sau pe “Saturn” (e vorba de străzi, nu de planete). Blocul era plin de “ciudaţi”, de aceea prezenţa noastră acolo nu părea prea deplasată. Ardeleanu - Gheorghe în particular, profesor - în special, scriitor şi critic - în mod deosebit, pendinte de Vulcan, aflându-se acolo şi toaleta fiind ocupată s-a gândit să-şi rezolve problema la baza blocului. Pe scară însă se întâlneşte cu doi miliţieni care-l întreabă: “Unde-i mortu’?”. După ce declară că nu ştie este lăsat în pace dar la întoarcere i se pune aceeaşi întrebare. Marian fiind prezent la a doua interpelare încearcă să le tempereze curio­zitatea cu un răspuns evaziv:

“În vecini”. Răspuns care, culmea,

îi mulţumeşte pe oamenii legii,

deşi vecini erau toţi cei din bloc.  

Tot în aceeaşi garsonieră, în urma

unor dezbateri publice, Marian se enervează şi, trântind uşa, pleacă acasă. Manole, proprietarul stă, calm şi nu intervine. “Ce faci? intervin eu. Nu-l opreşti?”. “Nu e nevoie! spune el, se va întoarce imediat”. Şi într-adevăr reintră, îmbujorat la faţă, susţinând că mai rămâne puţin. Mă uit întrebător la Manole şi acesta îmi şopteşte printre zâmbete: „Vecinul de alături are doi dobermani care,  la ora asta, sunt liberi pe coridor şi tu ştii ce frică are Marian de câini?”. Ştiam.

 

***

Aveam printre cenaclişti pe Ionel Zbranga, pe care cuvântul “ciudat” îl exprima foarte corect. Respectivul locuia într-un garaj, fiind vecin cu o Dacia 1300, care (se pare) n-avea nimic împotriva acestei vecinătăţi. Într-o zi mă cheamă pe la el şi “mă face praf” (în sensul distructiv al cuvântului) cu nişte poezii personale, citite prost (aşa cum, de-altfel, erau şi ele) după care îmi pune nişte discuri cu o muzică superbă. După un timp mă întreabă (evident pe marginea poeziilor citite): “Ei, ce părere ai?”. Fiind prins la mijloc, fac pe niznaiul: “Ai nişte discuri superbe, trebuie să recunosc!”. A doua zi este invitat Marian Boboc. Totul  se întâmplă exact la fel, până şi răspunsul lui  fiind acelaşi. De atunci Zbranga n-a mai citit poezii. 

Referitor la acelaşi tip, Boboc avea, câteodată, intenţia de a-l rea­duce în actualitate prin expresia “de la Zbranga citire”, la care poeta Florentina Pagnejer a întrebat o dată, cu un aer naiv: “Ce-i aia Zbranga?”.

 

***

Acum intră în discuţie poetul Constantin Câmpeanu, a cărui pisică (foarte dură, vă asigur) îl băga întotdeauna în sperieţi pe Boboc. Într-o seară ne uitam la noul televizor intrat în inventarul lui Câmpeau şi savuram o piesă de teatru. Văzând preocuparea noastră şi fiind un bun institutor al principiului: “Nimeni nu trebuie să se simtă bine”, ne pune la casetofon câteva “manele” care începuseră timid să apară atunci, pe piaţă. Evident, Boboc face gălăgie, nemaiputând urmări piesa, dar eu îl opresc din vociferare şi îl întreb pe Câmpeanu, aparent foarte interesat: “Pe aia cu <> o ai?”. El rămâne surprins: “Îţi place muzica asta?”. La răspunsul meu afirmativ el închide “casul” şi noi putem urmări teatrul liniştiţi, în continuare. 

Altădată eram la el acasă, amândoi, plus Manole Popescu, hotărâţi să-i bem una din cele cinci sticle de lichior  (în cele mai diverse culori, păstrate numai pentru  ziua lui), lucru care părea imposibil deşi noi pregătisem un scenariu special pentru asta, la ideea lui Marian Boboc. Astfel acesta îl întreabă într-o doară pe Manole dacă “Mai are sticla aia de ţuică”, la care Manole  răspunde că e bun şi lichiorul din faţa noastră. Imediat Boboc şi cu mine ne exprimăm totala noastră aversiune faţă de această băutură, mai ales faţă de cea albastră (din asta vroiam să bem). La câteva minute după asta, Câmpeanu intră în cameră cu patru pahare, pe care le umple cu lichiorul în cauză. Scenariul îşi atinsese scopul. 

Într-o zi Marian şi cu mine primiserăm de la nişte admiratori (pe vremea aia poeţii erau mai iubiţi ca acum) o butelie cu un vin special, dimpreună cu un volum de versuri, amândouă trebuind să fie degustate. Cum nu puteam face asta în parc, ne-am gândit la cea mai bună alternativă, apartamentul lui Câmpeanu. Dar acesta nu era acasă. Nici din greşeală. Şi noi urcăm, batem, coborâm. Şi asta de vreo cinci, şase ori, până ce o vecină (odihnească-se în pace) îşi iese din pepeni şi protestează: „Băi, sunteţi tâmpiţi? Nu vedeţi că nu-i acasă? Ce mama naibii!”. Marian, care avea sticla-n mână (deci era înarmat) face un gest aparent necugetat. Spun „aparent” pentru că pe scara aia lipsea un geam şi (bazat pe asta) Marian a vrut s-o sperie, dând cu sticla în geamul imaginar, dar aflându-se, din păcate, la alt etaj, acest geam era cât se poate de real. Astfel că în zgomotul cioburilor ne-am precipitat spre ieşire, în timp ce vecina suna la miliţie.

 

***

Ionaşcu, unul din puţinii scriitori în viaţă pe care-l cunoşteam la vremea aia şi care-l cunoştea perfect pe tatăl lui şi care nu era deloc dezinteresat de poezia lui Marian Boboc, când „comitea” câte un grupaj de poezii nu uita niciodată să ceară o poezie (prin interme­diul meu) de-a lui, fie prin „Ia neapărat şi de la băiatul trompetistului” sau „Adu-mi şi de la pasărea aia mică!”. Puţini ştiu că Irina, soţia lui Marian Boboc (pe numele de fată Sălcianu), a fost ea însăşi poetă şi (mai mult) a luat şi un premiu la Festivalul „Cântecul adâncului” – secţiunea poezie.

 

***

Şi o întâmplare cu fetiţa lui, Mălina, care, fiind însoţitoarea lui la o cofetărie (sau invers) am cadorisit-o cu un suc, fiind în continuare atent să nu scape paharul din mână. Văzând că o privesc aşa de insistent, m-a întrebat: „Vrei şi tu?”. La răspunsul meu negativ, a continuat: „Atunci de ce te uiţi aşa?”. Şi avea dreptate fata.

 

***

Eram cu el la gară. Nu plecam nicăieri, că n-aveam unde. Ne plimbam doar pe peron şi fumam. Apăruseră, tocmai, atunci nişte ţigări „Golf” foarte bune şi destul de ieftine, cu condiţia să ţii bine de filtru că se dezlipea. Deodată apare taică-său. Cu un gest de prestidigitator îmi strecoară în buzunar pachetul de ţigări şi pleacă să-l salute pe tatăl lui. Rămas singur, doar cu romantismul, trec şi la ţigările lui, pe care, până a doua zi dimineaţa le termin, dar (culmea) nu mai găsesc altele să le înlocuiesc, urmând să pun în locul lor nişte ţigări foarte proaste. A doua zi restitui pachetul lui Boboc, el ia o ţigară, trage un fum şi rosteşte cu patos: „Oh, abia am aşteptat să fumez un Golf!”.

Spaţiul s-a terminat. Mariane, asta e, poţi să mă înjuri. Faptul e consumat. Nu pe de-a-ntregul, evident. Bineînţeles că trebuie să dai ceva de băut pe chestia asta! Am glumit, bineînţeles. Dar ideea rămâne. Până atunci La Mulţi Ani! Că nu-i dau de la mine.