Viaţa, dragii mei, nu e aşa cum pare ci aşa cum este. Am şi acum în minte acele poveşti din copilărie, veşnic neuitate, în care, la naşterea fiecăruia dintre noi, apar ursitoarele care, după bunul lor plac şi după propria lor voinţă, pot decide continuarea vieţii celui născut precum şi sfârşitul ei. Ei bine, încă de pe atunci am fost şocat de imposibilitatea  schimbării celor sortite, cu tot alaiul lor de evenimente. Şi m-am împăcat greu cu această stare de fapte, deşi ulterior viaţa a reuşit să mi le confirme. Unul dintre exemplele pe care le aduc edificării este şi Lorand Rotzik, unul din cei douăzeci şi cinci de salvatori minieri de la Staţia Centrală de Salvare Minieră Salvamin, Petroşani. Poate că atunci când şi-a făcut, discret (cum a fost întotdeauna) intrarea în viaţă, când steaua lui abia se lumina pe cer, ursitoarele venite la căpătâiul său au fost (potrivit previziunilor lor) şi bune şi rele. Exact ca în poveste. O poveste de viaţă şi de moarte. Prima dată a venit ursitoarea bună care i-a prezis multă cumpătarea (o însuşire pe care a respectat-o întotdeauna), multă voinţă şi ambiţie (şi a avut, din fiecare destulă), multă dăruire, pasiune şi stăruinţă (şi slavă Domnului, şi acestea i-au împodobit sufletul). A venit  apoi ursitoarea neutră, care i-a hărăzit talent, putere de muncă şi dragoste faţă de semenii săi (şi a avut din toate, cu prisosinţă. Calificări cu duiumul, cât pentru trei ca el: miner, salvator minier, artificier, asistent medical de urgenţă, sudor minier).

I-a mai prezis o familie reuşită cu tot ce se cade să aibă ea (şi a avut o soţie caldă şi iubitoare Enyke şi două fete, una mai ageră şi mai drăguţă decât cealaltă). Şi a venit şi rândul celei de a treia ursitoare care a  conchis sec şi rece, aşa cum sunt legile vieţii: “Şi când va împlini patruzeci de ani, îşi va termina misiunea în această viaţă, lăsând loc altora!”. Şi, din păcate, aşa s-a şi întâmplat. Se pare că în viaţă nimic nu este reversibil şi că, pentru ea, totul  nu e decât o clipă într-o  imensitate de timp. Sufletul lui, atât de încercat în ultima vreme (de griji, nevoi, lipsă de bani şi alte lipsuri inerente), a cedat, ridicându-se la cer. Întâmplarea face ca soţia lui să nu fi fost lângă el în acele ultime clipe, ci foarte departe, undeva în Italia, acolo unde vroia să mai câştige ceva suport pentru viitor. Şi Lorand s-a stins sub ochii îngroziţi ai fetelor lui, cele care îi vor duce mai departe continuarea prezenţei lui pe pământ. Nu, Lorand Rotzik nu a luat  nimic cu el în ultima lui călătorie, dar a lăsat o parte din sufletul lui, dimpreună cu clipele doldora de împliniri aşezate cu grijă la temelia unei vieţi netrăită în zadar şi o puzderie de amintiri pe care uitarea nu le va putea atinge niciodată. “Era un adevărat punct de sprijin pentru fiecare coleg al lui, un suport moral pe care te puteai bizui în clipele de restrişte când nereuşitele prind să doară şi neîmplinirile lasă goluri imposibil de astupat!“ ne spune Florin Ţârle, cel care pentru Lorand răspundea la numele de “Fratelo”. “Pur şi simplu nu-mi  vine să cred ca Lolo, (aşa îi spuneam noi, nu mai există. Pare ceva incredibil. Era atât de tânăr, nu numai ca vârstă dar şi ca fel de a fi, ca stabilizator al realităţii iminente“, completează Attila Fulop iar Mihai Doşa adaugă: “Un asemenea om se naşte rar şi pro­babil de aceea trăieşte atât de puţin”. Cuvinte calde despre el au şi şeful lui Ioan Dăbuleanu şi şeful adjunct Andrei Orban, care îşi disputa în clipe de linişte şi pace, cu regretatul Lorand, Ardealul, bineînţeles în glumă şi fără patimă politică, considerându-l pe cel trecut “dincolo” un adevărat profesionist. Lorand Rotzik a fost prezent la toate catastrofele miniere din Vale şi nu numai. A fost alături de mineri, a tremurat şi a suferit alături de ei, împreună au avut întâlnire cu moartea şi, de fiecare dată, s-a înălţat la cer, odată cu ei. A fost prezent la tragediile de la Vulcan (2001), Livezeni (2003), Anina (2005), Baia Nouă (2006) şi Petrila (2008). Şi de fiecare dată a mai murit puţin. În 2008, în urma unui decret prezidenţial, semnat de preşedintele României, primeşte o decoraţie naţională şi anume “Medalia naţională pentru merit, clasa a 3-a”, ceea ce nu face decât să întărească valoarea acestuia, atât pe plan uman, cât şi profesional. În 1997, şeful staţiei de salvare ing. Victor Hosu îl numeşte în funcţia de şef echipă salvare şi Lorand spune (în glumă) că nu va renunţa la ea până la moarte. Ironia sorţii face ca această hotărâre să rămână valabilă. Numai moartea a putut să-l despartă de ea. Un alt coleg, Viorel Iacob ne face cunoscută o păţanie hazlie din viaţa atât  de tumultuoasă a celui dispărut. “Într-o zi el a plecat dincolo de fluxul de benzi, să dea drumul la aerul comprimat. Şi, ce să vezi, timpul trece, minutele se scurg unul după altul şi Lorand nu se întoarce dar nici aerul comprimat nu îşi făcea apariţia. Atunci plec pe firul  evenimentelor ca să văd ce se petrece. Şi rămân stupefiat în faţa unei imagini incredibile: Lorand, aflat la câţiva paşi de ţintă privea aproape în transă, ca hipnotizat, un câine destul de fioros de altfel, care-l privea la fel. Niciunul nu mişca. Era doar o tatonare care, dacă nu apăream noi, cine ştie  cât ar fi durat. Îi plăcea de asemenea, ne spune în conti­nuare Viorel Iacob, să participe la petreceri, unde făcea, cu pasiune, pe bucătarul, el având întotdeauna custodia grătarului. Avea un mare hobby - pescuitul, căruia îi dedica destul  de mult timp, când acesta îi prisosea. Mai avea o vorbă <> şi toate erau bine şi locul lor!“.

 

Şi a venit clipa din urmă

Şi ceasul bunului rămas,

Când cursul vieţii, brusc, se curmă, 

Şi-n altă lume faci popas. 

 

Când rostul vieţii-i fără rost

Şi înfloresc păreri de rău

Când nu mai este cum a fost

Şi drumul merge-n drumul său. 

 

Când viaţa însăşi ne desparte

De tot ce-i rău, de tot ce-i bine

Trecând hotarul înspre moarte

De unde nimeni nu  revine!