Filme în rezumat

 

Dă-i cu pumnul pân’ la ziuă

(Film cu bătaie şi alte alea)

 

„Băiatul bun” vine, la ceas de seară, călare pe situaţie (că nu găsise cal). Şi îl întâlnise pe „Băiatul rău”, care se plimba pe marginea Tamisei (sau Rinului, că nu se specifica ţara), cu prietenul său „Băiat aşa şi aşa”. Aceştia umblă după comoara din Siera Madre. Sau Siera Nevada. Sau Siera Leone. Sau alte Siere, că filmul e cu buget mare. Mai apare şi un capitalist precoce care (pe bune) e pus pe rele. El o ţine prizonieră (sau ostatică) pe Artemiza, care după nume pare a fi de-a noastră dar, după fapte, a ălora. Din păcate filmul scade din interes deoarece blonda nu e naturală iar „Băiatul rău” n-are o armă ca lumea. Pe parcursul acţiunii se consumă o juma de tonă de muniţie, majoritatea armelor de foc din muzeul destinat acestora, aproape 500 de kile de vopsea roşie, dimpreună cu câteva zeci de kile de vopsea albastră (pentru cei cu sânge nobil). Au fost deteriorate peste 23 de maşini (preluate din acţiunea „Rabla”), 17 mârţoage (preluate de pe maidan), 5 case (nu de bani) preluate de la sinistraţi şi o regizoare scundă, care a călcat strâmb (cu unul dintre operatori), preluată de la tineret. Filmul a mai beneficiat de o muzică adecvată (cu concursul maneliştilor avangardişti). Din cele 22 de bătăi consemnate de scenarist, 11 au fost favorabile „Băiatului bun”, 5 din ele rămânând nedecise. Filmul e cu „Happy End”. Nu mor decât trei persoane: fata, prietena fetei şi operatorul principal, care a sărit în aer, uitând că se află la etajul opt. Cât despre efectele speciale, acestea au dus la ruperea filmului, aspect negativ care ne-a parvenit de pe vremea comunismului. Nu rataţi şansa de a aţipi pe marginea unui film de mai mare dragul, dragilor!

 

Pielea care ne-o păzim cu toţii

(Film de scurt metraj)

Strada e goală (iar începeţi cu nuduri!), fata e plină (de ea), băiatul e pe niciunde (fără semnul întrebării). Muzica e discretă (de aceea nici nu se prea aude), lumină puţină (iar aţi depăşit kilowaţii atribuiţi!). Brusc începe să plouă (sau vecinul de sus udă florile). Pe jos băltoace (da’ ce vroiaţi, persane?). În aer pluteşte un dor de ducă (în Spania sau Italia). Un poliţist îşi face datoria... (scuzaţi! Îşi face datorii. La unul, la altul...). Un infractor se face că nu-l cunoaşte în timp ce subtilizează (observaţi ce frumos am spus-o) geanta fetei. Băiatul vede, dar nu crede (fata crede, dar nu vede). Poliţistul e cu noi (adică cu ei). Infractorul este imobilizat (mobilizat fusese cu 20 de ani în urmă). Ţipete, fluierături, înjurături. Apare duba („De ce, mamă, tu m-ai inventat/ Să fiu numai bun de ares­tat?”). Apoi chiar începe ploaia. Şi îi udă până la piele. Pielea care ne-o păzim cu toţii.

 

Casa cu uşa în pantă

Film documentar

Despre pante. Sau pănţi (că nu se mai ştie care-i pluralul). Filmul a luat un premiu la Festivalul „Totul se duce de-a dura!”. Apoi a fost interzis de preşedinţie, cu ocazia unui cuvânt de deschidere (sau de închidere) la „Golden Bliţ” (aşa se citeşte. Cum se scrie nu m-am prins încă). Realizatorii filmului mulţumesc pe această cale sponsorului principal: „Fabrica de uşi, geamuri şi alte intrări”, pentru sprijinul moral acordat, precum şi Academiei Române pentru scrierea împreunată a cuvintelor „nici” şi „o”, considerată ca una dintre cele mai mari realizări ale acestei instituţii (bineînţeles, după scrierea cu î din a, element care a dus la repropulsarea limbii noastre pe mapamond). De asemenea, nu putem ascunde faptul că filmul a fost renegat de Asociaţia Constructorilor în Pantă, urmând a fi deferit justiţiei cu tot cu premiu.

 

Tradiţii populare – ca adaos comercial de umor, fără TVA, că n-aveţi aşa ceva

Învârtita pe sub mână

Acest dans tradiţional are la bază cunoaşterea faptului că tot românul ştie să se învârtă. Cei care nu cunosc acest deziderat sunt demni de milă şi alte chestii milostive. Pentru că la noi învârtitul e totul. Unii se învârtesc chiar atât de bine încât ajung sus. Sus de tot. Atât de sus încât îi cuprinde ameţeala şi uită de unde au plecat. Acuma, învârteala ca învârteala, dar intervin şi celelalte elemente (cuvinte), în număr de trei. „Trei, Doamne, şi toţi trei!” (scuze, asta e din altă tradiţie. Să nu le încurcăm). E vorba de „pe sub mână”. Aşa-i că pare o variantă mai cunoscută? Păi ce, n-aţi luat niciodată nimic pe sub mână? Numai o dată? Păi şi textul spune: „Pe sub mână de trei ori!” sau de patru, să fie cu soţ (nu ca la Eminescu, unde totul era fără soţ – vezi plopii pe lângă care trecea adesea!). Bineînţeles, mâna în cauză era o chestiune foarte importantă, ea putând fi cerută. Din când în când, dar pentru totdeauna. Odată cu mâna se livra şi fata. Asezonată cu zestrea aflată în dotare, care era, după posibilităţi, mai mică sau mai mare (pentru a se elimina unele confuzii, precizăm, încă o dată, că e vorba doar de zestrea propusă pentru atragerea în bune condiţiuni a mirelui). Această tradiţie face destule victime deci, vă rugăm să n-o consumaţi decât în marja de eroare supusă atenţiei dumneavoastră. Şi încă un amănunt, deloc neglijabil: tropotiţi până iese colbul din ciubote. În tot acest timp nu folosiţi aspiratorul, că nimeni nu vă va deschide uşa să aveţi curent!

 

Joc de doi

Încă un joc tradiţional din care puteţi reţine ritmul, uitând melodia. Se joacă atât la stânga cât şi la dreapta. După opţiunea politică a fiecărui combatant. Se joacă pe perechi bine împerecheate. Doi câte doi (fără a mai socoti violonistul). De preferinţă cuplurile trebuie să fie mixte sau, mai pe înţeles, de ambe sexe (nu de ambe genuri, că astea sunt trei). Exemplificare promptă, la o discotecă: „Draga mea, dansezi?”. „Dar acesta e un joc de doi”. „Şi ce-i cu asta? Doar n-am invitat-o şi pe maică-ta...”. Mod de întrebuinţare: perechile stau faţă în faţă (în faţa orchestrei, care abia mai face faţă). Melodia vrea să pară sfâşietoare (dar nu reuşeşte). Toba mare dictează ritmul. Contrabasul nu e de acord cu ea. Acordeonul nici atât. Doar saxofonul încearcă marea cu degetul (e un fel de a spune). Taragotul nu cântă că n-are partitură. Trompeta are partitură dar n-are surdină. Aceasta din urmă a fost vândută de dirijor. Dirijorul ştie să cânte din gură. Şi alte instrumente. Fata l-a înlănţuit pe băiat. Deocamdată cu mâinile (care umblă pe unde trebuie şi pe unde nu trebuie). Nu avem deocamdată un manual cu specificarea acestor oprelişti. Şi perechile se învârtesc. În sensul acelor de ceasornic, dar, aparent, fără niciun sens. De altfel, nu sensul contează. Ci finalizarea.