Cuvânt înainte 

 

Am încercat un mic experiment. Viaţa, ca şi creaţia, de altfel, este plină de astfel de experimente. Acum câteva zile v-am prezentat (cu comentariile de rigoare) cinci poete, pe care publicaţia noastră le-a găzduit cu generozitate. Poete în devenire. Poete care aveau ceva de spus celor care se aplecau asupra operei lor. Atâta câtă era. Recunosc că mi-au făcut plăcere versurile lor şi am avut un sentiment de împlinire, realizând că avusesem privilegiul de a le descoperi. Erau versuri sincere, plecate din inimi calde şi minţi pline de cunoaştere şi pasiune. Şi atunci mi-a venit ideea. Oare aceste poete n-ar putea fi şi prozatoare? Ce le-ar opri să fie şi una şi alta? Şi le-am „comandat” nişte proză scurtă. La doleanţa  lor aceasta trebuia să fie S.F. (de fapt mai mult fantastică decât ştiinţifică). Ceea ce a rezultat a întrecut orice aşteptare. Fetele au „comis”  nişte proze pe care le-ar fi invidiat orice prozator (ca să zic aşa) de profesie. Deci, ce-am constatat: prozatoarele improvizate (n-am găsit alt cuvânt) au reale înclinaţii pentru acest gen literar şi ceea ce e mai important au şi ideii originale.  Nici talentul nu le ocoleşte, iar naraţiunea curge liberă, descătuşată de orice oprelişti. Dacă aş fi editor le-aş aduna într-un volum. Sunt sigur că ar avea succesul scontat. Toate cinci. 

 

Dana Graţiela Hileagă

 

Drumul de dincolo...

 

Drumul era în pantă. În sensul că urca. Şi urca, nu glumă. Ajungea chiar până aproape de marginea cerului. Acolo, în ţara nimănui, făcea popas. Un popas stimulator, zice-se, pentru că se reîntorceau încărcaţi cu energie pozitivă. Atât de pozitivă încât puteai chiar s-o vinzi. La unul, la altul, după cum devenea chestiunea. Şi devenea, nu glumă. Într-o bună zi (eh, zic şi eu „bună” dar cine ştie cum mai era), am urcat şi eu panta aia. Acum, sincer, nu mi s-a părut deloc ceva foarte greu. Dar nici uşor. Maşinile nu erau multe. Dar foarte colorate şi foarte fragile. Mai ales acolo, la capăt, unde lumina se intersecta cu întunericul şi ecourile se spărgeau în cioburi  de linişti. De altfel, acolo, la capăt, m-a ajuns din urmă Opelul prietenului meu. Galben şi prăfuit. Şi cu un pârâit lugubru la cutia de viteză. M-a depăşit nonşalant şi după prima  curbă nu l-am mai zărit. În mod sigur trecuse dincolo. Atunci, după un moment de cumpănă, am frânat şi m-am întors. M-a urmărit tot drumul o ploaie deasă, insistentă. Învelită într-un semiîntuneric dens. Şi plin de incertitudini. Undeva, acolo sus, fulgerele se împleteau între ele, tunetele alergând după mine, până jos, în oraş, unde un vânzător de ziare, cu privire cruntă, mi-a înmânat, gratuit, exemplarul de seară al ziarului local. De pe prima pagină îmi zâmbea lugubru prietenul meu, lângă poza epavei Opelului său, făcută una cu pământul. Mi-am revenit cu greu, am plâns, dar m-am consolat cu ideea că trupul lui nu fusese găsit la locul accidentului. Deci el reuşise să treacă dincolo. Reuşise fir-ar al naibii. Şi acum râde în pumni de noi, ăştia, lipsiţi de curaj, sau de mai ştiu eu ce. 

 

Maria Bejenaru 

 

Un client mai aparte

 

Tipul care tocmai intrase părea ciudat. Atât de ciudat că nu-i răspunsese nimeni la salut. Parcă nici n-ar fi existat. El însă nu şi-a pierdut cumpătul. În niciun fel. A venit întins la bar, a încercat un zâmbet ca de pe altă lume, de fapt un rânjet deloc reconfortant, ca o pecete pe faţa unei stafii şi nu-mi mai amintesc (nici să mă tai) ce-a comandat (în caz că ar fi comandat ceva). S-a aşezat la o masă din cel mai întunecat colţişor şi deodată dinspre colţişorul incriminant începuseră să ajungă, până la mine, valurile unei muzici divine. Ochii lui prinseseră o lumină ciudată iar umbrele începură parcă să dănţuiască. Ceilalţi îşi vedeau în continuare de ale lor şi păreau să nu se sinchisească de cele văzute de mine. Apoi, în uşă a apărut o tipă blondă şi atât de vaporoasă încât am avut impresia că a intrat fără să o deschidă. Era îmbrăcată în alb. Un alb care, în anumite momente, părea negru. Atunci bărbatul din colţ s-a îndreptat parcă peste mese spre ea şi au ieşit înlănţuiţi. „De unde au apărut ăştia?” l-am întrebat pe cel mai atent bărbat din bar, căruia nu-i scăpa niciodată nimic. „Care ăştia? a întrebat el. De vreo oră n-a mai intrat nimeni în bar”. 

 

Camelia Meseşan 

 

Icoana Maicii Domnului 

 

A intrat tăcută şi oarecum relaxată în sfântul lăcaş. Femeia care vindea lumânări a privit-o cu un interes aparte, din cutiuţa ei, aflată la intrare. Înăuntru era linişte şi pace. Şi un cor de îngeri, pe care (dacă ascultai cu un minim de atenţie) îi puteai auzi fâlfâind din aripi, pe fondul unor muzici divine şi apropiată de cer. Atunci realiză că icoana Sfintei Marii fusese schimbată cu una nouă şi deosebit de inspirată. Fecioara din ea era aproape reală, caldă şi personalizată, în spatele ei, cerul plin de stele dându-i o lumină aparte. Apoi o văzu. Lângă altar. Parcă coborâse din icoană. Fata se cutremură. Dintr-o lucarnă laterală, o geană de lumină pogorâse pe faţa ei, luminând-o. Sau aurind-o. Sau toate împreună. Era Sfânta Fecioară. Nu mai încăpea nicio îndoială. Trăise clipa supremă. Era atât de aproape de ea, încât putea s-o atingă. Să îşi definească certitudinea. Apoi arătarea, după ce îşi făcu o cruce largă, se îndreptă, parcă plutind, spre ieşire. Fata o urmărea parcă în transă. Totul părea ca un început de vis frumos. „Îţi place, domnişoară?” o întrebă o voce şoptită, în care îl recunoscu pe cantor. „Ea a pozat pentru Sfânta Maria. Şi aproape că i-a luat chipul ei”.       

 

Ana-Maria Doncilă 

 

Două cuvinte 

 

Eleva ştersese în fugă tabla întinată  de cretă, lăsând în urma ei  un praf dens, deoarece uitase să ude buretele. Cele înscrise pe tablă dispărură pe rând. Apoi puse buretele la locul lui şi înainte de  a se întoarce în bancă, mai aruncă o privire de ansamblu. Şi atunci zări într-un colţ, două cuvinte care nu dispăruseră deşi ea insistase ca lumea. Mai trecu încă o dată cu buretul peste ele şi făcând o piruetă pe piciorul stâng vru să plece. Dar cu coada ochiului văzu cele două cuvinte. Intacte şi la locul lor. Lucrul acesta o enervă teribil şi insistă, preţ de mai multe secunde, asupra lor. Cuvintele însă se încăpăţânau să rămână acolo. Atunci le privi mai atentă. Erau două nume. De fapt un nume şi un prenume. Ambele ale unei profesoare. Mai precis, ale profesoarei care trebuia să ţină ora de curs. Atunci uşa fu dată în lături iar colega ei de bancă strigă emoţionată: „Fetelor nu mai facem ora asta! Profesoara a avut un accident grav!”. Se iscă rumoare. Fata cutremurată de aflarea veştii privi spre tablă. Cele două cuvinte dispăruseră în sfârşit. 

 

Ana-Maria Heinz 

 

O întâmplare banală

 

Alfred era un miner în floare vârstei. El habar n-avea ce însemna asta dar era mândru de el. Şi de nevastă. Care era doctoriţă. Şi de copii. Care creşteau mari şi sănătoşi. Întotdeauna când intra în mină, ei erau suportul lui în toate cele. Şi imaginea lor îl călăuzea pe galeriile subterane, spre lumină. În dimineaţa aceea însă, imaginea lor era atât de confuză încât nu reuşea să şi-o desluşească în minte, în niciun fel. Mergea, cu încă doi ortaci, dar el rămăsese în urmă şi se grăbea să-i ajungă. Deodată în faţa lui apăru o fantasmă aurită de o lumină care nu venea de nicăieri. Era blondă şi îmbrăcată în alb. Avea un zâmbet trist, în colţul unor buze pe care tânjea să le sărute altădată. „Bianca”, murmură el, privind-o ca vrăjit. Era prima lui iubire care... Abia atunci realiză două lucruri deodată. Primul, că ea murise, şi al doilea, că nici aşa n-avea ce să caute acolo. Atunci se auzi explozia şi se dezlănţui iadul. Venea din direcţia sectorului lui, unde (din fericire)  nu ajunsese datorită fostei sale prime iubiri. Care îl apărase de dincolo de moarte.