Prima parte

Un an în Afganistan. Inginerul Francisc Kalman, concitadinul nostru din cele mai vechi timpuri, în calitate de angajat al unei firme germane, a petrecut, recent, aproape un an în Afganistan, ca angajat al unei firme germane. În ceea ce ne priveşte i-am smuls acestuia (cu voia lui, bineînţeles), un mic interviu referitor la această perioadă din viaţa lui, vă asigur, foarte interesantă.

Mircea Andraş: - Deci e vorba de un ţinut arid...

Francisc Kalman: - ...Mohorât, unde cenuşiul, maroniul şi griurile de tot felul abundă să se ia la întrecere cu căldurile exasperante din timpul verii şi gerurile chinuitoare din zilele unei ierni pe care nu ţi-ai dori-o nici în cele mai negre gânduri. Potrivit temperaturilor, vara, locuitorii se îmbracă în alb, cu straie largi şi aproape vaporoase, pentru iarnă existând nişte veşminte la mâna a doua sau chiar a treia în aceleaşi nuanţe sobre ca şi decorul înconjurător, haine care, sunt sigur, nu pot să facă faţă gerurilor aproape inabordabile. În ambele cazuri am încercat şi am ajuns la concluzia că turbanele care le acoperă capetele sunt deosebit de practice şi benefice. Dar ceea ce aproape m-a îngrozit au fost încălţările care (fie iarnă, fie vară) lipsesc aproape cu desăvârşire. Cei mai mulţi au în picioare nişte saboţi care nu prea reuşesc să atenueze efectul nisipului fierbinte sau al zăpezilor reci. Am văzut enorm de mulţi afgani cu picioare degerate şi, în consecinţă, cu degete sau bucăţi din labă lipsă.

M.A.: - Deci se pare că şi pentru ei traversarea iernii e o perioadă dificilă...

F.K.: - De altfel, în această perioadă mai au o problemă de care se izbesc de fiecare dată: combustibilul. Care, aş putea spune, nu numai pentru cei săraci lipseşte aproape cu desăvârşire, lemnul fiind aici mai important decât, să zicem, metalul preţios. Aduc spre convingere un exemplu aproape ilar: copiii care merg cu oile la păscut au cu ei nişte pungi în care strâng căcărezele acestora pentru, n-aţi ghicit!, combustibil, pentru iarna care va veni.

M.A.: - Apropo de animale. Ce ai remarcat în acest domeniu?

F.K.: - N-am văzut, în mod evident, niciun porc dar, în mod ciudat, nicio vacă nicăieri. Am auzit, de prin curţile lor, deşi nu le-am văzut, zgomot de găini şi atât. Însă, pe primul loc, am remarcat oile. Au nişte oi cu totul şi cu totul deosebite, cu crupele foarte dezvoltate, în care, zice-se, păstrează apa precum cămilele în cocoaşă, aceste porţiuni fiind considerate adevărate delicatese culinare. În acelaşi timp, nu am remarcat niciun cal, greul căratului la ţară ducându-l măgarii. Însăşi noţiunea de păscut are o conotaţie aparte, iarbă, propriu-zis, neexistând, ci doar nişte smocuri de buruieni colţuroase, asemănătoare cu ciulinii noştri din Bărăgan şi astea foarte rare, presărate printre nisip cam din trei în trei metri distanţă, animalele parcurgând trasee lungi pentru a-şi asigura o hrănire la limita existenţei, că după ce trec cu păscutul de ele smocurile rămân aproximativ aceleaşi. Ce n-am mai văzut?

A, da, câini. De niciun fel. Şi, mai ales, nici pisici...

M.A.: - Am înţeles că, de regulă, sunt foarte săraci... Cu hrana cum stau?

Pentru că, bănuiesc, şi la ei totul trece prin stomac...

F.K.: - Nu prea. De multe ori nu trece nimic. Se zbat într-adevăr într-o sărăcie lucie şi, demult, nu mai emit nicio pretenţie în acest sens. Ca pâine au un fel de lipie, foarte subţire, întinsă şi ovală, ce e drept bună la gust atâta timp cât e proaspătă, din care rup fâşii subţiri dar lungi, cu ajutorul cărora duc bucatele la gură, ei nepreavându-le cu furculiţa. O lipie asemănătoare, dar mult mai bună, am mâncat şi la vecinii lor kirkizi. Baza mâncărurilor o constituie totuşi orezul din care derivă aproape toate reţetele. Au şi fructe, foarte multe europeneşti, de regulă scumpe. Am remarcat un fruct autohton, cu un gust între ananas şi banană, care se numeşte „ai”. Peştele rămâne totuşi un produs de lux.

M.A.: - Ca băutură, au vreo preferinţă?

F.K.: - Mă faci să râd. Acolo, băutura este interzisă cu desăvârşire. Nu se găseşte nici măcar un strop. Bineînţeles, în rândul „maselor populare”. Mai sus, şi în taină, situaţia se mai schimbă. Ţin minte că, venind nişte comenzi din Turcia, am luat o sticlă de whisky original pentru fiul meu, care reuşise la facultate. Ei bine, la graniţă sticla mi-a fost confiscată. Bineînţeles, sunt şi excepţii. În zona aeroportului, există un restaurant italian unde, după ce treci de două-trei baraje, poţi să primeşti o porţie de europenism, bineînţeles cu valuta aferentă. Aici găseşti până şi dame de consumaţie, de regulă chinezoaice şi coreence, într-un bordel alăturat care se închide şi se deschide ciclic.

M.A.: - Cu casele în particular şi cu construcţiile cum stau?

F.K.: - Casele, mă refer la localităţile mai mici, nu neapărat rurale, nu se fac decât din chirpici, acel amestec din paie şi lut, bătătorit şi uscat. Personal n-am fost într-o astfel de casă dar mi s-a povestit că au doar o singură sală principală, nepodită, că de unde lemn?, şi cu o uşă care nu are încuietoare. Dar ce-i mai important la o locuinţă, acolo, este gardul, făcut tot din chirpici, lat de mai mult de un metru şi mai înalt de trei metri, uneori aceasta atestând dorinţa lor de a-şi tăinui, pe cât posibil, viaţa. Firma noastră funcţiona în vila unui doctor plecat în Occident şi într-o zi, cam pe la etajul 3, un coleg de muncă, tânăr şi neliniştit, a ieşit în balcon să-şi arate muşchii soarelui. Nu atât ieşirea lui ci mai degrabă staţionarea mai îndelungată în balcon l-a făcut pe vecinul vilei să ne spargă toate geamurile de pe partea aia cu pietre şi ce s-a mai găsit la îndemână, vizavi de cele patru neveste care le avea în curte. Bineînţeles, după toată tevatura asta ne-a înlocuit fiecare geam spart şi totodată, cu acest prilej, a mai ridicat gardul cu încă doi metri.

M.A.: - Nu mi-ai spus nimic despre clădirile mai mari existente acolo. Pentru că presupun că există şi aşa ceva...

F.K.: - Acum să nu mă înţelegi greşit. Eu mi-am propus, în rândurile de faţă, să prezint un Afganistan văzut de jos. Nu fac istoria acestei ţări şi, de asemenea, nu descriu nimic din ceea ce se întâmplă la un nivel mai înalt, unde nu am avut acces şi, să spun drept, nici nu am căutat să am. Deci eu descriu aici viaţa omului de rând şi locurile precum şi stările de fapte aflate în imediata apropiere a lui. Bineînţeles, în oraşe, sediile noastre fiind în Kabul şi Herat, se găsesc şi clădiri înalte, nu mai înalte totuşi de patru sau cinci nivele, construite în mare parte din sticlă, cu irizări roze, albastre sau verzui şi într-un stil care îmbină modernul cu o oarecare tradiţie locală. De altfel şi străzile sunt asfaltate mai mult decât ne-ar fi încercat orice pretenţie. Dar, pentru că există un dar şi aici, n-am văzut aproape deloc semafoare, semne de circulaţie în exces sau treceri de pietoni. De asemenea, şi agenţii sunt „plantaţi” deosebit de rar şi, sper să fie doar o părere, se pare că nici cu normele de circulaţie nu stau prea bine, fiecare acţionând după cum îi dictează conştiinţa. Lucru curios însă: nu am văzut nici accidente. Adică, să nu mint, am reţinut unul, să-i zic mai degrabă incident, în care un taxi sub formă de triciclu, singurele lucruri multicolore, chiar ţipătoare, a dat nonşalant peste unul din puţinii agenţi de circulaţie existenţi, treaba rezolvându-se într-un mod foarte democratic prin ridicarea acestuia din ţărână, scuturarea de praf şi aducerea scuzelor de rigoare. De către şoferul vinovat, neîncăpând loc de nicio amendă sau discuţie în plus.

M.A.: - Am găsit prin

bibliotecă versurile unui poet afgan, Aimar, care descrie mai poetic decât tine, dar poate nu la fel de original acest ţinut exotic:

 

„O picătură de verde

Peste cenuşiul din gând

Din aer

Din suflet

Din cerul îndepărtat

Se aşteaptă ploaia

Ploaia care va veni

Cu florile ei

Înecate în culori!”.

 

(Va urma)