Datini, obiceiuri, superstiţii

Înainte vreme, când eram în sat, auzeam sau vedeam unele întâmplări pe care înţelegerea mea de atunci nu-mi da pute­re de-a le pricepe. Erau multe semne pe care doar bătrânii le înţelegeau.

Când eram pe câmp sau pe dealuri la lucru, mama ştia cu aproximaţie cât e ora, uitându-se la poziţia soarelui sau măsurându-şi umbra cu piciorul drept. Se întorcea cu spatele la soare dacă umbra era în partea stângă, întindea piciorul şi după mărimea umbrei ştia cât e ora, dacă era mică şi era în drept cu corpul cât mărimea pasului, atunci era amiază. De cum trecea în partea dreapta, începeau orele după-amiezii.

Dacă se înnoura la Răcătău, aproape de dealul gol, însemna că vine ploaie mare. Uda degetul arătător şi-l ridica în sus, dacă sufla vântul din nord venea vreme rea.

Primăvara, când auzi cucul şi pupăza cântând pentru prima dată în acel an şi nu eşti spălat pe faţă, acele păsări te spurcă şi-ţi va merge rău toată vara.

Înainte vreme în sat nu era curent electric, când mergeam acasă şi era în toiul nopţii, era întuneric beznă. Drumul era mai scurt dacă coboram în halta Tărtăria, mă bucuram când vedeam că odată cu mine coboară din tren şi navetiştii ce veneau de la schimbul doi, în acest fel aveam ortaci la drumul lung ce-l aveam de străbătut.

Până la brod parcurgeam cam patruzeci de minute pe o potecă nisipoasă, într-o parte erau lanuri de porumb, în partea cealaltă era lăstărişul de pe malul Mureşului, ca să pară drumul mai uşor începeau a povesti cu glas tare întâmplări care ziceau că sunt adevărate. Unele dintre ele făceau să ţi se ridice părul măciu­că, pentru că se vorbea despre strigoi şi diavol. De exemplu, începea Leorean.

- Mă, voi aţi auzit ce-a păţit Saveştean al lui Gligor, acu câteva nopţi? Auziţi, venea de la coasă de la Răcătău, cum drumul e lung, pe la miezul nopţii o ajuns aproape de casă, mă, şi în grădină la Beju, în spatele lui a apărut o umbră întunecată, cum luna lumina cu putere, umbra întunecată întrecea cu mult umbra lui, când a vrut să se întoarcă să vadă cine-i în spatele lui, s-o simţit luat pe sus şi dus în zbor spre pădure, din cauza vitezei cu care era dus nu vedea pe unde zboară, lui i se părea că trece peste pâraie, peste păduri şi poiene, aproape că nu mai avea aer. După o vreme a auzit un cocoş cântând şi atunci cine l-o purtat l-o trântit jos tot în locul de unde l-o luat. Era zgâriat şi lovit, avea frunze şi scaieţi pe haine. I-o fost frică rău câteva zile, n-o mai fost bun de nimic. Cine să-l fi purtat?

- Păi, bată-l toaca, altfel cine!?

- Da’ voi aţi auzit ce-a păţât Mateşan? Mă, zice că el avea o drăguţă la oraş şi aia avea ciudă pe el că n-o prea vizita şi-o mers la o vrăjitoare şi l-o bosconit pe Mateşan. Auzi, la ora 12 noaptea l-o strigat cineva pe nume şi el o ieşit afară şi atunci nichiduţă l-o luat şi l-o dus la drăguţa din oraş. Dimineaţa când o cântat cocoşii s-o trezit în curte călare pe un pahui. Câtva timp l-o purtat aşa nichiduţă, aproape în fiecare noapte, până ce nevastă-sa s-o dus la altă vrăjitoare de-o desfăcut ce-avea făcut pe el şi l-o scăpat de călătoriile nocturne.

Auziţi, acu, într-o noapte, Aurelia cu bărbatul veneau de la Petroşani, s-or nimerit sânguri pe dincoace de Murăş, era lună plină, lumina aproape ca ziua şi nu le-ar fi fost urât, mă, de la o vreme au simţit că vine cineva în urma lor, când s-au uitat înapoi au văzut o măgăoaie mare ca o claie de fân care venea fuga după ei, dacă se opreau în loc se oprea şi măgăoaia, cum porneau pornea şi ea în urma lor, şi-au făcut ei cruce peste cruce, dar de­geaba, măgăoaia se tot apropia, când era gata să-i arunce în Murăş, iaca au ajuns la brod şi au trecut în sat, măgăoaia nu i-a urmat, dar a fost mare spaimă pe ei.

După această povestire, aproape fiecare a întors privirea în spate să vadă dacă vine cineva.

- Da’ ce-a păţit Florica lui Gheorghe e lucru de mirare. Zice că plecând cu treburi a apucat-o miezul nopţii prin sat, la acea oră satul era pustiu, lună nu era, aşa că era întuneric beznă. La un moment dat s-a trezit cu un câine mare în faţa ei, fără a lătra o sărit la ea, gata-gata s-o muşte, ea s-a apărat şi o început să zbiere, câinele o apucat-o de şorţ şi-o rupt o bucată din el. De pe vale veneau nişte oameni, care eu început să huiduiască câinele, făcându-l s-o ia la sănătoasa.

A doua zi Florica s-o dus la Paraschiva după lapte covăsât, i-o răspuns Ironim, bărbatul Paraschivei, când a văzut-o pe Florica a început a râde, ochii lui de tăciune aprins se afundau în ochii ei. Pe Florica o apucă groaza. Printre strunga dinţilor Ironim avea scame din şorţul ei. Florica a fugit acasă, de atunci s-o ferit să mai umble noaptea şi nu s-a mai dus niciodată la Paraschiva.

Vorbind despre întâmplări ce-ţi făceau pielea de găină, ajungeai la brod şi treceai Murăşul intrând în sat.

Satul e lung, noaptea drumul e pustiu, pe mici porţiuni nu sunt case. Sunt păraie pustii ce duc spre vârful dealurilor. După poveştile auzite cu teama în suflet, străbăteai satul, mai ales că erau puţini navetişti care mergeau spre vârful satului.

Sunt întâmplări petrecute mai demult, scrise acum şi citite mâine. Datini, obiceiuri, superstiţii, aproape toate pe cale de dispariţie. De ce?! O întrebare cu multe răspunsuri.

 

Alungarea jovenilor (jivinelor)

Satele comunei Blandiana, ca aproape toate satele de pe curgerea dreaptă a râului Mureş, sunt aşezate pe văi largi, mărginite de dealuri molcome, împădurite cu foioase. Satele Răcătău şi Stânişoare au vatra sus pe dealuri, acolo unde iarna urlă lupul Ia poarta casei şi unde localnicii trebuie să aibă ocoluri temeinice şi câini buni de pază, să poată alunga lupii care iarna dau târcoale acelor locuri, cu urletul lor sinistru ce-ţi face părul măciucă şi-ţi bagă frica în suflet.

Fiind din comuna Blandiana, îmi aduc aminte de nopţile de iarnă cu zăpezi mari, când lupul urla de pe Mutea cea înaltă, urla chemându-şi semenii. Atunci câinii lătrau puternic sau urlau şi ei asemănător cu urletul lupului, cu botul aţintit în sus. Gospodarii ieşeau în curte, făcând zgomot, chiuind puternic, asigurându-se că animalele sunt bine închise şi la locul lor.

Lanurile de porumb duceau până sus în dunga pădurii, de cum venea toamna şi porumbul începea a se coace, mistreţii dădeau năvală făcând prăpăd în lanul de porumb. Demult, ca şi acum, la capătul de sus a lanului de porumb sătenii au făcut colibe mici sau un fel de adăposturi cu un pătuţ sau o laviţă. Cu un câine alăturat, stăteau de pază.

Aveau acolo tălăngi sau oale sparte legate una de alta. Cum lătrau câinii sau auzeau o mişcare suspectă, sătenii începeau a chiui, a suna tălăngile, sau băteau cu bâta în oalele aduse, făcând un zgomot infernal.

Alungaţi de zgomot, de lătratul câinilor, mistreţii fugeau afundându-se în pădure, iar sătenii rămâneau cu lanurile neatinse.

Asta se întâmplă în fiecare toamnă până la culesul porumbului.

 

Marţi seara (Marţolea)

Înainte vreme, la noi în sat, ca în toate satele cu oameni vrednici, se făceau şezători aproape în fiecare seară.

Începând din postul Crăciunului şi până la începutul Faşangului, adică postul Paştelui.

De fiecare dată se strângeau tineri şi tinere formând şezători la casa unuia dintre ei. Fetele torceau, ştrincăneau, croşetau, înşirau aţă pe răşchitor, depănau aţă de pe vârtelniţă, înfăşurau aţă pe sucala aşezată în suveică.

Flăcăii cântau din fluier, din gură, spuneau glume, fetele râdeau. Era frumos, se crea o atmosferă ca de basm.

Totuşi erau anumite seri când tinerii se fereau să meargă la şezătoare şi dacă se strângeau, fetele nu luau de lucru cu ele, se strângeau să petreacă.

De cele mai multe ori se fereau de seara de marţi. Pentru că atunci, într-o asemenea seară, s-a petrecut o întâmplare ce le-a băgat frica în suflet.

Într-o marţi seara, după ce au plecat de la şezătoare, în noaptea întunecată, s-a întâmplat să le apară în faţă o femeie mare, urâtă, îmbrăcată hidos, o măgăoaie ce le-a băgat spaima în suflet. Nu le făcea nimic, doar desfăcea braţele mari înlături şi cu un râs diabolic le aţinea calea, nelăsându-i să treacă mai departe. Întotdeauna se întâmpla într-un loc întunecos, unde drumul era mai îngust, mărginit de dealuri, unde n-aveai loc de fereală.

Tinerii amuţeau şi începeau a-şi face cruce, măgăoaia sau Marţolea, cum îi spuneau ei, dispărea râzând în noapte.

Tinerii evitau ca în următoarele zile de marţi seara să mai meargă la şezători, înlăturând întâlnirea cu Marţolea.

 

Darul vorbirii

Se spune în biblie că „La început a fost cuvântul”.

Dumnezeu, din prea multă dragoste, ne-a dat darul vorbirii, să ne putem exprima, să ne putem înţelege cu semenii noştri. Copiii încep să vorbească coerent după vârsta de un an de viaţă. Uneori, în unele cazuri, copilul ajunge la un an şi jumătate şi de-abia îngână câteva cuvinte, mai mult stâlcite decât vorbite. Când se întâmplă aşa ceva, femeile de la noi din sat practică un obicei păstrat din moşi-strămoşi.

Femeia a cărui copil nu vorbeşte apelează la o fată din vecini, care neapărat trebuie să fie fecioară. Fata ia copilul în cârcă şi înconjoară casa femeii de trei ori. De fiecare dată, când ajunge în dreptul uşii unde o aşteaptă mama copilului, fata zice:

- Mi-aţi dat un copil mut şi v-am adus unul vorbăreţ. Femeia răspunde:

- Să te audă Dumnezeu.

După al treilea înconjor, femeia îşi ia copilul, mulţumindu-i fecioarei, după cum crede ea de cuviinţă.

După ceva vreme, copilului îi vine darul vorbirii.