Spre poezie - înainte!

Avançons avec la poesie

 

„Cântul Ioan Dan Bălan pare ca o chemare venită din cealaltă parte a nopţii. El îşi are cu siguranţă rădă­cinile profunde într-o iluzorie solitudine, între obscuritate şi  lumină, până la sfâşiere, dar el transmută aceste strigăte sterile în faţa oglin­zi­lor fără fund, într-un su­blim poem al poetului fără poem, cel care se pune în faţa stelelor, şi care, prin fereastra sufletului său, ne lasă să vedem timpul fără timp şi, poate, acest spaţiu fără spaţiu, unde este foarte important să se adape cu umbra genelor invizibilei femei iubite. În acest sens cântecul nu este din această lume, Ioan Dan Bălan ne oferă insondabilul mister al unei rea­li­tăţi mai reale decât cel mai impro­ba­bil vis” scrie în prefaţa cărţii poeta Linda Bastide, membră a Societăţii Poeţilor Fran­cezi, membră în PEN Club Interna­tional. Şi le zice sublim, această poetă folosind cuvinte cu iz de Sena, expresii şi metafore demne de poeme scrise cu aburi de geniu, demne de misterul cuvintelor care ascund cuvinte sau al trăirilor fără trăiri ca să copiez într-un fel poeta. Scuze, n-am vrut să ies din atmosfera creată, prin care aş fi vrut să mă plimb cu muza de mână sau cu un surâs al Lindei la butonieră. Bineînţeles, toate astea sună mai bine în franceză, o limbă pe care am considerat-o întotdeauna  poetică, în care poţi regăsi toate florile lumii inclusiv cele de gheaţă. În această limbă au fost tălmăcite şi poeziile confratelui meu, poetul de sorginte mioriti­că, Ioan Dan Bălan, între coper­ţile volumului „Praguri/ Seuils”, apărut la editura „Poetes a vos plumes” (Paris), versiunea franceză Elisabeta Bogătan şi Linda Bastide, cu ilustraţii de Robert Hummel, în interiorul unor coperţi realizate de Linda Bastide. Aflat la a nu ştiu câta carte (că le-am pierdut şirul, pe bune!), poeziile (în postură bilingvă) apărute în aceste pagini sunt (aşa cum ne-am obişnuit, de altfel) demne de această titulatură, bine confecţionate, din cuvinte simple însă aduse la rang de artă, din metafore care (aş putea spune) poartă, fără tăgadă, marca „Bălan”, o marcă des scoasă la rampă (odată cu apariţia fiecărui volum de poezii), o marcă verificată deja, care pare acum fami­liară şi apropiată sufletelor celor care se apleacă asupra tipăriturilor pline de un şarm aparte. Atmosfera creată de lectura versurilor e calmă, destinsă, caldă şi îmbietoare de noi drumuri prin acest univers dedicat visării. „Te aştept aici, să te închei la trup/ Cu nasturi vii din ochii largi de lup” zice poetul, continuând „Vezi? Muntele şi-a-mpodobit o cută/ Din sânii ei cu sfârcuri de redută”. Poetul, ca un fin observator, priveşte (nu numai în acest caz) poezia, din exterior, aparent delimitându-se de trăirile ei, trăiri care îl subjugă totuşi până la urmă „Fântâna-nfiorată plânge mută/ Văzând cum beau în locul tău cucută”. În unele poezii („Acoladă”) autorul se constituie ca un personaj real şi (mai ales) uman: „Trec pragul! Mă destăinui înfiorat/ Departe, în miez de noapte/ Şi nu mai ştiu locul întunericului/ Şi nu mai ştiu locul luminii”. Uneori poezia-i pare un testament scris cu gândirea cea din urmă: „Tu ai de la prieteni flori  pe cruce/ (...) Tu uiţi piatra, sabia, minciuna, femeia/ Poemului poetului fără poem” sau „Aşează-te în faţa stelelor/ Te-nalţă muza/ Dar tu eşti poftă pentru stele”. Uneori, pe poet îl încearcă un uşor pesimism: „Umbrele trecătoare au funii de gâde/ Şi lumea mă răsfaţă-n amintire/ Şi neantul mă ignoră hohotind/ Cu gândul răsfrânt în oglindă”. Cu alte cuvinte: „Vizitaţi urbea poetului nocturn/ Poeme lui sunt noptatice/ În ele se simte pulsând întunecată Veşnicia/ Cererile de iluminare/ Ar deveni/ Cereri de întunecare/ Ultimele glasuri clevetitoare s-ar întreba/ Doamne/ Poetul singurătăţii nocturne se bronzează/ La Lună şi la stele?”. Parol! Dar să lăsăm poezia să vorbească.