Caii tropotind prin sânge

 

Nella Terezia Băncilă a fost un meteorit pe cerul poeziei autohtone. A venit puternic din urmă, a călcat totul în picioare, a închis răni şi a deschis altele, a captat atenţii pe care le-a dat uitării şi s-a stins (poetic) după cum s-a înfiripat. Venind din vestul Văii Jiului, ca un abur uşor pe-o geană de dor, frumoasă ca o zi de vară (din zori şi până-n seară), tămăduitoare după cum îi era şi profesia, tânără şi veşnic originală, ea a înfiat cuvinte şi le-a dat un viitor. Revistele literare ale acelor vremuri i-au consemnat meteorica prezenţă dându-i felia ei, aburindă, de glorie. Dar, de regulă, poetele se pierd, anonimatul le pândeşte la fiecare colţ şi ele au toate şansele să se cufunde în el. Păcat, poetele se nasc foarte rar şi poezia trădează sufletele slabe. Chiar dacă sunt frumoase şi desăvârşite. Prin pierderea Nellei, poezia a rămas mai săracă. Îmi amintesc discuţia dintr-o toamnă târzie şi apatică. În care ea, cu frunze ruginii în păr, recunoştea, cu ochii inundaţi de rouă şi visuri înalte, că pentru ea poezia e ca o barcă-n largul

mării, de care poate uza atunci când simte că, din diverse motive, se îneacă. A oftat teatral şi a adăugat: „Şi chiar dacă n-am folosit până acum această barcă sunt liniştită, ştiind că barca există şi mă aşteaptă, în largul unei mări agitate de prea mult prezent”. Ţin minte când un critic literar (autentic) a susţinut că ea însăşi e o poezie, cu ochii încărcaţi de metafore şi sufletul plin de-o lumină ascunsă, deşi deosebit de caldă, printre gesturi pârguite, pudrate cu rouă pură şi clară. Luase atunci un premiu cu o poezie (publicată ulterior şi în revista „Astra” din Braşov) intitulată „Caii tropotind prin sânge”. Pot spune că, sub peniţa (sau pixul) ei, poezia însăilată de ea prindea formă, primea viaţă, era o viitoare piatră de hotar la marginea lumii poeziei care sta să vină. Şi totuşi nu 

 

făcea risipă de cuvinte. Şi totuşi nu făcea risipă de versuri. Şi totuşi nu făcea risipă de talent. Deoarece, pentru ea, talentul era un colier prea scump pentru a nu-l băga în seamă. Şi pentru a nu-l interpreta cum se cuvine. Şi atât poeziei cât şi poetei li se cuveneau toate. Şi mult respect pe deasupra. Fie ca poezia ei să depună mărturie pentru mai târziu. Când viitorul o va chema în instanţă. Cu întregul ei cortegiu de vise, mai mult sau mai puţin transpuse în poezie. Poezie, numele tău e sfânt!

Secunde mărşăluind

 

Cad florile din cerul sfânt

Şi prind arome de pământ

Destinul mi-e demult înfrânt

Se stinge ultimul meu cânt

Doar sufletul se zbate frânt

 

Secunda e demult vândută

Şi toată gama-i perimată

Viaţa este dezbătută

Agonizând clipa trecută

De-o veşnicie e uitată

 

Iar trece cadenţat un vis

Iar trece dorul arvunit

Mai multe sigur nu-s de zis

Prea multe cred că nu-s de scris

Tot începutu-i un sfârşit

Destinul, ca punct de reper

 

Vin îngerii din ceruri. Vin în zbor.

Prea albă, calea lumii trece greu,

Dinspre trecut mă-ndrept spre viitor.

Aş vrea un dor, dar doru-i muritor

Tot înflorind în gândul meu, mereu.

Cad zidurile nopţilor deşarte,

Cad îngerii cu aripile frânte

Şi toate mi se-ntâmplă ca la carte

Şi soarta de prezenturi ne desparte

Şi-un cor de îngeri prinde ca să cânte.

 

Mor păsările-n zbor, zidite-n cer.

Şi păsările uitarea le trânteşte,

Iubirea astrelor nu o mai cer.

Stau tremurânde stelele în cer

Destinul ne înjură birjăreşte.

 

Prin sânge caii tropotind cuminţi

Şi rănile deschise prind să doară

În gesturile ce-au murit fierbinţi,

Şi mi te-a scos, definitiv, din minţi.

Destinul îmi promite că m-omoară!

Privirea dinţii îşi ascute

 

Perdeaua fulgilor de nea

E dată-n lături de cuvânt

Între-a avea şi-a nu avea

Între un el şi între-o ea

Rămâne-un mare legământ

 

Între nopţi lungi şi zile scurte

Imaginile se topesc

Privirea dinţii îşi ascute

Mor clipele contrafăcute

Doar visele înmuguresc

 

Veşmântul  alb al iernii noastre

Şi paşii singuri pe poteci

Tot ceru-i presărat de şoapte

Şi florile leşină-n glastre

Când tu cu timpu-alături treci

Ochii tăi mi-aduc aminte

 

Am trecut pe aleea unui gând

Şi am călcat privirile-n picioare

Prizonieră vântului oricând

Ronţăind ideile ce-mi zboară

Şi c-un ce nenăscut mă doare

 

 Ochii tăi mi-aduc în gând furtună

Şi o ploaie sinceră de lacrimi

Dau o noapte pentr-un vis arvună

Florile miresmele şi-adună

Pe un piedestal de dor şi patimi

 

Vezi de-acuma e închisă poarta

Drumul înspre viaţă s-a oprit

Dinspre mâine ne priveşte soarta

Viitorul desenează arta

Unui dor ce-azi-noapte a murit