|
Nr. 4264, vineri 11 sep 2026, Anul XIX
 .
22.10.2009, 10:52:28 | 0 comentarii | 721 vizualizari
Omul de lângă noi
Articole de acelasi autor
de Mircea ANDRAȘ
Toma Silvester, un secui în Valea Jiului
Într-o seară de toamnă, care sta să vină cu întregul ei cortegiu de frunze ruginii, brumă şi ploaie mocănească, uşa de la barul “Mari Cafe” a fost dată de perete şi (odată cu aerul rece de afară) în local s-au bulucit o seamă de personaje în salopete, împrăştiindu-se pe la mese. Ce m-a şocat însă a fost liniştea mormântală în care s-au petrecut aceste momente. Aş putea spune că dacă n-aş fi fost atât de atent nici n-aş fi observat intrarea lor. De altfel totul se petrecea ca după un scenariu dinainte prestabilit. Spre exemplu, intrarea a fost aproape în ordinea vârstei, cei tinerii fiind cei de pe urmă. Mesele au fost ocupate probabil după relaţiile de prietenie dintre ei, ne petrecându-se situaţii de genul celor de “doi pe un loc”, fiecare parcă ştiind precis unde să se aşeze. Totul fără nicio fărâmă de rumoare, până şi păşitul făcându-se parcă “în vârful degetelor”. Apoi, când a venit rândul comenzilor la bar, acestea s-au făcut pe rând, fără înghesuială, cu alte cuvinte (aşa cum ar trebui să fie) civilizat. Ceilalţi câţiva clienţi obişnuiţi ai barului îi priveau aproape stupefiaţi: păreau nişte intruşi dintr-o altă lume. Diferită de a lor. Nu tu o ridicare de ton, un chicotit, o înjurătură, ceva... Culmea e că situaţia a rămas în continuare aceeaşi. Doar nişte murmure uşoare de la mese, fără gesturi inutile sau ieşite din comun. (Aveam să aflu, ulterior, că acesta era un grup de lucrători de undeva din judeţul Harghita, secui la origini, angajaţi ai unei firme de construcţii, care se hotărâseră ca, după muncă, să se relaxeze la barul nostru). Dar să ne întoarcem la cele povestite până acum: la un moment dat am intrat puţin în panică. În local se mai aflau câţiva clienţi “de-ai noştri”, puţin cam afumaţi, care priveau cu oarecare ostilitate venirea acelor “musafiri” neanunţaţi. Şi unul din ei chiar a aruncat o provocare (sămânţă de gâlceavă sau scânteie de harţă, cum vreţi să-i spuneţi) dar aceasta nu s-a “prins”, combatanţii nerăspunzând în niciun fel. Atunci, ca să nu se facă de baftă, “provocatorul” a dat-o pe glumă. Şi atmosfera s-a destins dintr-o dată. Atunci l-am cunoscut pentru prima dată. Solid (atât cât trebuie), cu ochelari (dătători de un aer intelectual), purtând salopeta ca pe o uniformă de lux, calculat şi neirositor de gesturi inutile. Avea nume românesc, Toma Silvester, deşi era (după propria lui declaraţie) secui. El a fost primul care, desprinzându-se de ceilalţi, s-a aşezat la masa alor noştri. Şi a fost primit bine, pentru că ştia să se facă agreat şi pentru că nu îi stătea în caracter să sară peste cal. La masă mai erau doi momârlani mai în vârstă, sfătoşi nevoie mare şi (în acelaşi timp) doritori de taclale pe cele mai nebănuite teme. Şi au început să se omenească între ei şi să facă cele mai diverse schimburi de impresii. Şi s-au simţit mai apropiaţi şi mai plini de trăire ca oricând. Şi cel mai fericit era Silvestru, pentru că păşise cu dreptul într-o lume pe care n-o cunoscuse până atunci. “N-am cunoscut niciodată un momârlan, nici nu ştiam că există. Şi acum, deodată, am doi în faţa mea. Care n-au reuşit să mă dezamăgească şi cred că nu vor reuşi niciodată“ declara, în faţa halbei de bere, el trăind cu intensitate momentul. Şi cei doi momârlani, de-o vârstă cu tradiţiile în care au crescut (nu dau nume că se interpretează), se străduiau, care mai de care, să-l impresioneze pe acest musafir de peste nouă văi şi nouă mări. Şi au început (mai în glumă, mai în serios), să depene istorisiri şi frânturi de întâmplări din munte, de la stână sau de aiurea, care le-au luminat, la vremea lor, viaţa. Şi aveau atâta patimă în priviri şi în înlănţuirea cuvintelor, încât parcă timpul se comprimase şi (în acelaşi timp) părea nesfârşit. Silvester ascultă cuprins de fiorii unei curiozităţi fără margini, care de-abia acum i se desluşea. “N-am să uit niciodată acest “popas” în viaţa momârlanilor, precum nu voi uita prea curând Valea Jiului, de care - recunosc - îmi era teamă, pe marginea minerilor şi a celor prezentate în mass-media, dar care s-a dovedit a fi un ţinut deosebit de pitoresc şi cu oameni deosebiţi. Am lucrat în foarte multe locuri, chiar în oraşe reşedinţe de judeţ, dar nicăieri n-am simţit atâta căldură şi onestitate ca aici. Vă asigur că nu sunt vorbe în vânt. Noi, secuii, suntem oameni dintr-o bucată şi-i dăm adevărului ce e a lui“ mi-a spus el, ulterior, aşezat de partea cealaltă a unei mese, care nu reuşea să se interpună între noi. “Vezi dumneata, mi se destăinui el, deşi dumneata mi-ai spus că am figură de intelectual, de fapt eu sunt dulgher. Mai mult, un dulgher fără patalama la mână, fără nicio diplomă, fără niciun atestat. Am însă, la bază, cea mai excepţională şcoală din câte s-au pomenit, şcoala lui bunicu-meu. Te asigur că altă şcoală mai bună nu este. Mărturie îmi stau toate vânătăile pe care le achiziţionam în momentele mele de nepricepere. Din păcate, bunicul meu nu dădea diplome. Am însă recomandări pe care le-am dobândit numai şi numai prin muncă“. Tatăl acestuia este moldovean get-beget, din Roma (Roma din Moldova, nu cea din Italia) şi venise la Miercurea Ciuc ca să urmeze o şcoală de minerit pentru că, la fel ca la noi, şi acolo există întreprinderi miniere dar nu de cărbune ci de caolin. Şi a stat în gazdă la ei, unde (fiind băiat de treabă) a şi rămas, însurându-se cu fata gazdei, o secuiancă harnică şi plină de viaţă, cum erau ele, pe acele meleaguri, cu nimic mai puţin arătoase decât ale noastre. Şi a trebuit taică-său (deoarece aşa cereau împrejurările) să înveţe limba maghiară (în varianta secuiască, bineînţeles) şi neavând “profesor” şi-a însuşit-o “după ureche”, adică cu imperfecţiunile de rigoare, în acelaşi timp, nemaiavând cu cine să vorbească româneşte, a început să uite unele aspecte ale ei, ajungând actualmente, să vorbească două limbi dar niciuna la perfecţie. “Eram tânăr şi cineva a vrut să-mi desluşească tainele zidăritului. Şi s-a străduit aşa de tare, încât (până la urmă) mi-am dat seama că aş fi vrut să fiu zidar şi că era o profesie pe care o iubeam chiar. Dar am rămas dulgher pentru că n-am vrut să trădez această meserie atât de pitorească”, îmi mai spune el oftând ca la o aducere aminte. Bineînţeles, din discuţii, află până la urmă că sunt consătean cu Iosif Kappl şi e foarte extaziat, fiind el însuşi un mare fan al formaţiei Phoenix, precum şi al altora din perioada adolescenţei sale - Deep Purple, Led Zeppelin, Smokie - care l-au încântat întotdeauna, având şi un idol, în persoana regretatului Florian Pitiş. “Eram în armată, la Ploieşti şi odată un camarad, găzar de origine (adică din Ploieşti) m-a făcut “bozgor” ceea ce (în traducere liberă) înseamnă “om fără ţară”. I-am dat o mamă de bătaie şi i-am precizat că am o ţară, asta în care trăiesc“, intervine el şi eu îi aduc la cunoştinţă (deşi risc să-l întristez) că în echipa de lucru din care face parte sunt destui de mulţi care vorbesc o română destul de stricată sau (ceea ce mi se pare deosebit de grav) nu o vorbesc (şi chiar nu o înţeleg) deloc, după cum a constatat prietenul meu Viorel, cu ocazia unor abordări a acestora. El schimbă vorba. “Întotdeauna i-am considerat pe moroşeni ca pe nişte secui altoiţi. La fel de duri, la fel de hotărâţi, la fel de siguri pe ei. Mi-a povestit unul dintre momârlani că la orice petrecere a lor, ca să pară reuşite, acestea trebuie să aibă trei lucruri de bază: beutură, joc şi bătaie. Altfel ele n-au niciun haz. Aşa şi la noi există în fiecare (tânăr sau bătrân) aşa de mult orgoliu, încât, până la urmă, numai o dispută fizică poate rezolva diferendul. Astfel cei în cauză, combatanţii, indiferent dacă afară e un ger de crapă pietrele, se dezbracă până la cămaşă (avem nişte cămăşi albe, tradiţionale) şi nu renunţăm până când unul dintre noi cade. Atunci îl lăsăm acolo, fără absolut nicio remuşcare şi ne întoarcem la joc. Nimic nu pare împotriva cursului firesc al lucrurilor“. S-a înfierbântat şi văd în el exponentul perfect au unei lumi care (aparent) pare deosebită de a noastră, lumea secuimii. Toma Silvester are însă şi momentele lui de romantism, de visare, de dor. „Îmi plac jocurile noastre. Au atâta vitalitate în ele. Îmi plac de asemenea tradiţiile de sărbători. Colindele de Crăciun, cu farmecul lor aparte, jocurile pastorale - aproape piese de teatru, rivalizând în unele puncte de vedere cu Craii momârlanilor. Mersul cu udatul de Paşti, când, înainte de a uda fata - o posibilă nevastă, ulterioară - trebuie să spui şi o poezie. Fie ea şi de dragoste. Şi munţii. Şi pădurile. Şi toate astea laolaltă...”. Când scriu aceste rânduri e posibil ca Toma Silvester să fii plecat acolo, la el acasă, în ţinutul lui (declarat) de vis. Dar sunt ferm convins că a dus cu el şi o parte (oricât de mică ar fi ea) din lumea noastră, de care (pentru câteva zile) a fost fascinat.
Comentarii articol (0 )Nu exista niciun comentariu.
Adauga comentariu
Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.
Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre. Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
 
Alege să o susții! 
Promovare
 Publicitate
 Newsletter
|
Copyright © 2008-2026 ZVJ. Toate drepturile rezervate.
Ziarul Văii Jiului | De neoprit
