Despre cenaclu numai de bine

 

Cea mai bună pagină 

La o şedinţă de cenaclu, Ioan Dan Bălan, cel mai bun scriitor de origine divină (scuzaţi, moldovenească), ne citeşte dintr-un nou ciclu de poezie, comis cu câteva zile în urmă şi adus mărturie sufletelor noastre, atât de împătimite atunci, ca şi acum, cred eu. Termină omul de citit, se relaxează întinzându-se pe spătarul scaunului  aparţinător şi, scrutând liniştea din sală, aşteaptă în tăcere constatările celorlalţi, care (ciudat) se lasă aşteptate. Săracele! Într-un târziu (preţ de câteva secunde) poetul de la Pui, Andrei Caucar, recuperează manuscrisul lăsat de izbelişte şi (răsfoindu-l) scoate un strigăt de exclamaţie: “Uite, cea mai bună poezie din acest (viitor) volum!“. Şi agită una din foile de hârtie din cuprinsul manuscrisului. Autorul, curios, dă buzna să vadă despre care poezie este vorba şi rămâne contrariat (deşi nu lasă să se vadă, pe faţa lui, acest lucru). Pagina era complet albă.

 

Aerajul, bată-l vina!

Tot despre Ioan Dan Bălan. Creaţia acestui brad (scuzaţi, bard), atât în proză, cât şi în poezie, se întindea (de regulă) pe două benzi (nu de circulaţie): una inspirându-se din viaţa momârlanilor şi alta din viaţa minerilor. Alte pasiuni (mai laice) nu avea (acum o să vină să-mi spună că nu ştiu ce-i aia “laic”. Îl las să se bucure). Şi, la o şedinţă, citeşte plin de dăruire aparte o povestire în care un miner (care era de serviciu pe galerie) constată că a venit primăvara. Cum constată asta? Nici nu vă trece prin cap. El e (de altfel şi de regulă) un original şi jumătate. (“Chiar şi trei sferturi“ ar fi spus un critic literar care îl cunoaşte bine). Deci (reiau): cum constată el (minerul în cauză) aflat acolo jos (la orizontul opt) că a venit primăvara? Simplu (simplu ca bună ziua). Pentru că în clipa aia zboară până la el o (n-aţi ghicit) rândunică (s-ar fi putut să fi venit cu colivia, că “pe jos” era cam greu. Era vorba totuşi de opt „orizonturi” adâncime). Cum, necum, rândunica coboară până la orizontul lui, pe care nu şi-l adjudecă dar îl ia totuşi în colimator. Atunci minerul (citez) „simte ca o adiere uşoară pe ceafă suflul aerajului” (cel de toate zilele!). În acel moment un alt miner (de astă dată poet) aflat în sală, Dumitru Nechifor, nu mai poate îndura şi explodează: “Bată-te să te bată, Dane, suflul aerajului, pe ceafă sau în altă parte, că atunci n-o să  mai ai chef să scrii despre noi!”.

 

Cereri de tot felul 

Am mai avut la cenaclu o fată bătrână, căreia cea mai mare teamă îi era să nu rămână nemăritată. Până şi poeziile ei reliefau această teamă nemăsurată. Poate că tocmai de aia aveau un iz aparte, neînţeles şi plin de neprevăzute. Şi într-un asemenea moment mi-am “permis“ să reliefez această stare de lucruri, printr-o  epigramă, cunoscând faptul că ea nu putea să împieteze prea mult asupra stării emoţionale a acesteia. Ea (epigrama) purta titulatura:

“Tradiţiile unei fete trecute”

M-au cerut la mama doi.

(Aşa-i când o fată ai)

Unul la o disco, joi,

Altul vineri, la un ceai.

 

N-a vorbit decât o dată 

Se numea Ion Firiza. Venea la fiecare şedinţă. Fără  nicio absenţă. Fără nicio întârziere. Tocmai din Uricani. Chiar dacă ploua sau ningea. Chiar dacă era ger sau caniculă. El era acolo, neclintit, pe scaunul lui, ca o piatră de hotar la marginea universului. Dar, întotdeauna, nu participa decât cu prezenţa. În rest nu. Nu avusese niciodată nici măcar o mică intervenţie, cu nici măcar o simplă părere (fie ea de bine sau de rău). Odată însă (într-o zi cu soare cum ar fi spus Câmpeanu), ce i-a venit, ce nu i-a venit, a hotărât să rupă tăcerea. A ridicat două degete şi ne-a anunţat, discret, că vrea să spună o poezie, doleanţă care i-a fost aprobată în unanimitate (plus un vot peste, că a vrut să voteze şi bibliotecara). El s-a ridicat şi şi-a aranjat freza, a tuşit uşor şi-a compus o moacă importantă (aşa credea el) care (însă) nu spunea mare lucru (aşa credeam noi) şi a început timid:

Cântă viorile topind

Mirosurile

În idei fără contur 

Şi s-a oprit. Brusc. Irevocabil şi (se pare) definitiv. Noi, bine intenţionaţi, aşteptam în continuare. Eram (cum se spune) numai ochi şi urechi (şi  ochelari, câte unii). Dar el s-a aşezat liniştit şi a spus: „Gata! Atât a fost!”.

 

Lemnele ce ne-au rămas

Poetul Constantin Câmpeanu, văzând ce înghesuială „se exista” în lumea poeziei, s-a hotărât să umble pe cărări mai puţin aglomerate şi anume în arealul sculpturii,  mai mult sau mai puţin artistice, cantonându-se potrivit condiţiei noastre de la munte în sculptura în (nici mai mult nici mai puţin) lemn. Şi cum el provine dintr-o zonă atât de romantică, de unde a ajuns la noi cu un mijloc de locomoţie mai puţin obişnuit, i-am dedicat  următoarele rânduri:  

De ce sculptează, în sfârşit,

Doar în lemn, prin ani pereni? 

Când cu pluta a venit, 

I-au rămas ceva... buşteni!

 

Dus cu pluta 

Tot cu pluta se spunea că venise şi un alt poet (care, între timp, a dispărut), Dumitru Nechifor, un moldovean neaoş, pe care Ardealul n-a reuşit să-l transforme în niciun fel. Chiar şi poezia lui era receptată în moduri diferite. Şi când auditoriul (sau cetitoriul) o receptau în mod mai puţin agreabil, el răbufnea. Aşa că i-am spus-o de la obraz: 

Obârşia, neştiuta, 

(Poezia-i foarte grea)

Chiar de ai venit cu pluta, 

Acuma eşti... dus cu ea!

 

Ce i-am făcut!

Andrei Caucar, veşnic neobosit (din păcate nu în poezie), obişnuia să-şi povestească micile aventuri (în afara spaţiului literar), din care el ieşea (de

regulă) puţin şifonat. Isprăvile lui erau cel mai bine recepţionate, în special, de sexul frumos, reprezentantele acestuia părând direct interesate de orice picanterie. Pe “masculini” (de regulă) această chestiune îi lăsa destul de reci. Dar îl ascultau, totuşi. Aşa că, într-o bună zi, în timp ce le povestea amănunte despre  ultima lui cucerire, ajunge la “atunci

m-am enervat foarte tare pe ea. Da’ tare de tot. Şi ce crezi că i-am făcut?”. Asistenţa îl privea îngrozită. Oare ce îi făcuse? Andrei continuă (în continuare) “i-am făcut o poezie!“.

 

Foamea literară 

Regretata poetă, umoristă şi artistă plastică Maria Dincă a venit într-o zi la Cenaclul “Meşterul Manole” foarte entuziastă, aducând cu ea un ciclu de poezii surprinzător de plin de inedit şi umor. Citeşte poeziile, cu o dicţie bătrânească, una după alta şi (după ce le termină), întreabă misterios: “V-aş ruga să-mi spuneţi ce sentiment mă încerca în timp ce scriam aceste rânduri?“ şi, spre cercetare, ne întinde manuscrisul, pe care noi îl răsfoim, înfriguraţi. “În momentul în care comiteaţi aceste versuri vă era foame!” intervine şovăitor poeta Doina Florentina Pagnejer. “Excelent!” exclamă Maria Dincă, cum de ţi-ai dat seama? “Aţi mâncat foarte multe... litere”.