“Niciodată n-am scris despre lucruri aşa cum s-au întâmplat. Toate scrierile mele sunt în realitate capitole ale unor experienţe nemijlocite şi totuşi nu sunt povestea vieţii mele. Lucrurile care mi s-au întâmplat în viaţă s-au întâmplat deja, au de acum o alcătuire, timpul le-a împletit şi le-a dat o formă. Să descrii lucrurile întocmai cum s-au petrecut înseamnă să devii sclavul memoriei, care nu-i decât un element minor în procesul creaţiei. După părerea mea, a crea înseamnă a ordona, a aranja, a alege cuvintele şi ritmul care se potrivesc cel mai bine cu ceea ce scrii. Materialele sunt cu adevărat luate din viaţă, dar până la urmă creaţia este o făptură independentă”.

Philip Roth*

* Scriitor american, deţinător a numeroase premii: Premiul Pulitzer şi Gold Medal in Fiction - cea mai înaltă distincţie a Academiei Americane - pentru Pastorala americană, premiul W.H. Smith - pentru Complot împotriva Americii etc.etc.

 

Cronică de carte: “Călător în lumi paralele” de Ion Pascal Vlad apărut la Editura “Măiastra” din Tg. Jiu 2009

Călător printre cuvinte 

 

Revenim din nou (ca să folosesc un pleonasm la modă) la actualul prozator (fost poet), care a devenit (şi nu o spun din prietenie) de acum un scriitor de referinţă, un punct de reper în literatura (ca să zic aşa) provincială (pentru că mai sus nu e loc de noi), Ion Pascal Vlad de al cărui nume aţi auzit, auziţi şi veţi auzi, fără îndoială, în diverse împrejurări şi ipostaze din literatura imediat înconjurătoare. Am vrut să zic că îl ştiu pe acest neobosit „căutător”, de mic, în realitate îl cunosc de când era foarte tânăr (atât în viaţă cât şi în creaţie). Am ştiut întotdeauna că acest om/creator are ceva de spus, că (pentru el) fiecare părticică din ceea ce gândeşte/scrie nu este un simplu joc al întâmplării ci ceva mai mult. Am fost martor înălţării acestuia pe edificii de cuvinte, pe temelii de momente existenţiale, cu arome importate dintr-un paradis al ideilor originale şi pline de dezinvoltură. A publicat până acum, cu caznă şi multă trudă (nu mă refer doar la scrierea lor cât la editarea acestora, cu toate greutăţile şi piedicile inerente) un număr de patru volume (deosebite, zic eu, şi nu numai) fiecare constituind un lung şi inevitabil prilej de reflecţii, adâncă judecată, liberă cugetare şi momente depline de trăiri adevărate (dacă acest lucru nu e puţin prea pretenţios spus). Începând de la volumul de debut „Arderi filtrate” apărut la foarte costisitoarea şi prea plina de judecăţi Editură „Litera” (fiind, de altfel, primul dintre noi, creatorii din Vale, care a publicat o carte) şi continuând cu „Singurătatea Căsniciei” (apărută la Petroşani), „Starea de zbor şi Starea de reptilă” (apărută la Cluj) şi „Omul scorbură” (apărută la Craiova), Ion Pascal Vlad a crescut de la un volum la altul, de la o apariţie la alta. S-a observat (încă de la prima carte) că autorul nu e un poet de conjunctură, ci ceva mult mai mult, (aş zice) un artist al cuvântului (şi, deşi pare pompos, vă asigur că nu greşesc cu nimic în această afirmaţie). Dar de-abia ne obişnuisem cu acest statut, obţinut cu destulă trudă de către Ion Pascal Vlad, că acesta face o cotitură (ca să zic aşa) de 180 de grade şi ne inoportunizează cu două volume de (aţi ghicit) proză (printre care şi cel de faţă). Surpriza n-a fost numai şocantă dar (ţin să subliniez asta) deosebit de plăcută (şi deosebit – în acelaşi timp - de binevenită). Sunt atât de încântat când pe culoarele literaturii întâlnesc autori cunoscuţi (şi prieteni pe deasupra) şi când aceştia se dovedesc a fi chiar peste măsura aşteptărilor sunt încântat să le înalţ statui (chiar din vorbe, fiind) pentru ca „Măria sa, cititorul” să ştie să-l respecte şi să-i găsească un loc în galeria cu prieteni. Pentru că Vlad deşi pare un însingurat înveterat e totuşi (cel puţin în ceea ce scrie) un om de lume, constatator activ al fiecăror stări de fapte, analist (nu doar vremelnic) al fiecărui gest sau fapt lipsit/ă de (cel mai mare lucru pe care l-am dori, dar nu-l avem) normalitate. Şi (încă un lucru care m-a surprins profund şi de care nu aveam – până acum – habar) deosebitul simţ al umorului, un umor de calitate şi bun-gust, un fel de haz de necaz, prin care autorul se detaşează profund de stările de fapt, care, pe bună dreptate, nu-i convin, şi de prostia umană, de genul „prostia dăunează grav sănătăţii”. Interesant e faptul că autorul nu doar deconspiră deficienţele (cam impropriu spus), nu numai că le combate prin atitudine şi umor – mergând până la satiră, ci – uneori – încearcă, sau am avut doar impresia asta, să dea unele sugestii de îndreptare, prin mijloace subtile dar bine puse în pagină. Reportajele meşteşugit construite ne aduc în atenţie galerii (bine reliefate) de personaje care (de fapt) există (sau au existat) şi, la un moment dat, au făcut parte din viaţa autorului, cu sau fără voia acestora, contribuind chiar la schimbarea unor opinii, gândiri sau prejudecăţi ale autorului. Mare parte din personaje au fost prietenii sau cunoscuţii, mai apropiaţi sau dimpotrivă, ai autorului, aceştia fiind prezentaţi în starea lor pură, nefardaţi, neretuşaţi, aşa cum viaţa i-a scos în faţă, în faţa unui adevăr mai mult sau mai puţin absolut. Prin prezentarea acestora, autorul completează cu noi mărturii, smulse din uitare, istoria trăitorilor acestei zone atât de hulite de cei care nu au avut puterea înţelegerii unor jocuri ale destinului sau, pur şi simplu, ale împlinirii, construite deseori cu rea-voinţă.

Cu ale cuvinte, sunt deosebit de încântat că îl cunosc, sunt prieten şi pot vorbi despre ceea ce scrie poetul şi prozatorul Ion Pascal Vlad, un nume despre care veţi mai auzi şi în viitor.

P.S. Pentru el am gândit, acum câţiva ani, prima mea epigramă în şase versuri

E cu poezia-n ton,

Că-l cheamă şi Ion 

Şi nu sare peste cal,

Că-l mai cheamă şi Pascal.

Dar nu stă prea mult p-acia

Că-l mai cheamă şi... soţia!

 

Scrisoare deschisă pentru un prezumtiv (a)mic

La Petroşani este miezul nopţii. Eu încerc să scriu un reportaj despre doi bătrâni şi nişte copii handicapaţi. Şi mă apucă dorul de mama mea. Şi de copiii mei, plecaţi prin străinătăţuri. Şi mă întristez. Şi-mi vine să plâng pentru păcatele acestei lumi de pomi­nă. Şi mă resemnez. Şi tac. Până la urmă, las naibii reportajul că tot degeaba... Şi încep să-i scriu fiicei mele Codruţa, aflată într-o capitală din buricul Europei democratice. Că aşa-i pe lumea asta, te apucă dorurile, nostalgiile şi alte alea tot la ore nepotrivite. Că dacă nu am fi atât de puncte, puncte (mă refer la mine, că pe alţii nu sunt eu ăla care să-i judece şi poate că e mai bine aşa) ne-ar apuca aceste năbădăi la ore potrivite, cum ar fi la masa de prânz, că şi aşa halim prea mult, de o să devenim cu toţii (mai puţin înscăunaţii noştri, care se sacrifică, ceas de ceas, pentru ca noi, cei mulţi, să o ducem cât mai bine, nu-i aşa?), o să devenim toţi românii (era să scriu rromanii) nişte burghezi burtoşi şi ghiftuiţi (ceea ce ar da rău la ima­gine), cu aere de democraţi balcanici, de n-o să ne mai ajungă nimeni la nas nici cu prăjina de săritură în înălţime. Că a ne da mari în gara mică ne pricepem, până când alţi democraţi, mai vestici (nu mai veştezi), vin şi ne suflă în ceafă de ne facem fulgi de păpădie şi tăcem dracului din gură cu mătuşile noastre cu tot. Şi asta pentru că suntem mult prea uniţi în (ne)cuget şi (ne)simţiri. Că dacă există, pe undeva, ceva, bine închegat şi rânduit, facem noi, cumva, ceva, găsim noi o soluţie, pentru a face praf ceea ce au făcut alţii. Bunăoară, mă gândesc cu deplină satisfacţie, mulţumire şi mândrie patriotică la grizonatul Frunda-baci care, din fotoliul moale de parlamentar european, declară, nonşalant, că el nu vorbeşte lumii despre poporul român care l-a trimis acolo, ci despre alt popor ce nu l-a trimis nicăieri şi noi, poporul, nu-i aşa, l-am iertat. Că de aia ni s-a dus vestea peste mări şi ţări, până la arabii şi musulmanii din Thailanda, că suntem un popor bun.

Nu i-am ajutat noi, oare, pe amărâţii de americani în meciul cu talibanii şi-n alte meciuri de fotbal american? Drept pentru care, ei, prietenii, colaboratorii noştri, ne-au auzit chemarea şi speranţa şi s-au făcut încoace, fuguţa, fuguţa, cu jucăriile şi şoferii lor cu tot. Şi or să plece când vor ei. Buni cum suntem, nu i-am chemat doar pentru un picnic în Câmpia Bărăganului. Nici nu putem fi atât de nesimţiţi să le spunem: „Băieţi, aţi mâncat, aţi băut, acum duceţi-vă acasă că vă aşteaptă nevestele”. Noroc că adepţii lui Allah sunt nişte creaturi paşnice şi împăciuitoare. Plini de umor cum sunt, nu ne vor trimite vreun porumbel voiajor, care, orbit de strălucirea minunatului şi micului nostru Paris, să se prăbuşească, dintr-o eroare păsărească, peste Palatul Parlamentului.

În încheiere aş vrea să-ţi mai spun ceva important. Foarte important. Legat tot de o veste care umblă slobodă prin lumea asta mică şi amărâtă.

S-a spus şi încă se mai spune, pe ici pe colo, că minerii sunt nişte oameni duri, nişte brute fără inimă. Că beau mult trăscău, că îşi bat muierile de trei ori pe zi, că au o plăcere deosebită de a ciomăgi Intelectualii miopi.

Este totalmente fals, domnule. Păi dacă ar fi aşa, crezi matale că Valea Jiului ar avea atâţia câini în custodie? Sute de câini, de toate mărimile, culorile politice şi orientările sexuale, au venit pe Jiu în sus, pe Jiu în jos, cu autostopul, pe jos, dinspre centrul judeţului, dinspre judeţele învecinate, au venit care cum au putut, atraşi de bunătatea oamenilor de aici, atraşi de mirajul bunăstării şi al belşugului ce domneşte peste Vale. Nu, domnule, să nu mai crezi ce se spune despre mineri. Ei sunt oameni iubitori de semeni şi de câinii altora. Ca şi edilii oraşelor noastre, ce trăiesc în pace şi deplină armonie cu fauna înconjurătoare.