Scăpătorii de ruşi

Bunică-mea obişnuia să povestească, cu hazul pe care, se pare, mi l-a împrumutat ulterior mie, că imediat după 1947, peste tot întâlneai, şi-ţi obsedau

privirea, tablouri cu „Tovarăşul Iosif Visarionovici Stalin”. Astfel, figura acestuia, cu rustica şi foarte originala-i mustaţă, te privea mustrător (şi uneori chiar acuzator) de peste tot, făcându-te să ai remuşcări destul de adânci, pentru tot ceea ce considerai că ai fi făcut (cu sau fără voia ta) împotriva regimului care tocmai prindea rădă-cini. Tanti Irenke, una dintre vecinele mai apropiate ale bunicii, intrigată de acea figură care o privea de peste tot, n-are de lucru şi întreabă un miliţian, care părea mai îngăduitor cu cei neştiutori: „Rog frumos, tovarăşu’ ofiţer (la ea tot ce purta uniformă era ofiţer), spune şi la mine, care suntem botrin şi prost (aşa rustic vorbea ea, când vroia să fie agreabilă), cine este omu acela care pus pe toţi pereţii, de visat şi noaptea cu el?”. Miliţianul a privit-o îngăduitor, s-a amuzat copios şi apoi a dat să-i explice, că tot n-avea altceva mai bun de făcut: „Mătuşică dragă, acesta e un om deosebit de important. Şi deştept şi falnic şi curajos... Omul acesta ne-o scăpat de nemţi!”. Tanti Irenke a făcut ochii mari şi a exclamat într-un târziu: „O, iştenem, dar-ar Domnu’ sănătate la el! Ce fain ar fi se vină, se ne scape şi de ruşi!”.

 

Unde punem sonda?

Tot de la bunica, citire: era imediat după război. În Petrila curentul electric era un banc destul de prost, de altfel. Erau la mare preţ lămpile cu gaz, care (recunosc) dădeau o lumină destul de slabă dar aveau avantajul că nu se întrerupeau niciodată. Bineînţeles dacă aveau gaz suficient, acesta procurându-se însă destul de greu. Se introdusese de altfel chiar un sistem de schimb în natură, fiindcă banii erau, totuşi, pe sponci. Pentru un litru de gaz (aşa îi spuneau atunci la petrol) aduceau un ou. Dădeai oul, luai gazul (oricum trocul era la ordinea zilei). Toate astea până când „boborul” s-a simţit obligat să consemneze aceste stări de fapte. Şi cum să facă asta decât printr-o poezie în care se făcea haz de necaz şi care, potrivit tradiţiei strămoşeşti, s-a implementat perfect şi indubitabil în folclorul acelor timpuri. Iată acea „producţie” izvorâtă din realitate:

 

Găină, găină...

Din curul tău ne dai lumină!

Trăiască poporul rus

Fiindcă sonda-n cur ţi-o pus!

(Scuzele mele, dar am folosit un cuvânt din dicţionar, înlocuirea acestuia stricând tot farmecul).

 

Mamelucii

Eram tineri, în ultimul an la liceul din Petrila (actualmente Grup Şcolar „Constantin Brâncuşi”), şi neliniştiţi şi plini de iniţiative cum eram atunci ne-am gândit (nu „am gândit”, care era cu totul altceva) că ne-ar prinde bine vizionarea unui film care (după concepţia noastră) ar fi contribuit substanţial la împlinirea culturii noastre (cea de toate zilele). Acum, ca o paranteză, trebuie să subliniem, din capul locului, că această idee elaborată de noi putea să capete un final destul de trist, deoarece nu aveam voie la film decât duminica de la ora 16 şi atât. Vizionarea unui film în altă zi şi la altă oră putea să fie începutul unei aventuri, la capătul căreia puteai să te trezeşti fie eliminat, fie exmatriculat. Dar noi nu şi nu. Eram puşi pe risc şi riscul ne aştepta cu braţele deschise. Rula un film care făcea furori atunci: „Mamelucii”. Noi eram cinci colegi, conduşi (într-un fel) de cel mai plin de iniţiativă dintre noi, Mircea Onici, care era (de altfel) şi un foarte bun fotbalist în echipa locală Parângul Lonea. Deci, ne prezentăm (într-o miercuri, cred) la ora 18, aşteptăm să intre lumea, aşteptăm să se stingă lumina şi bufnim înăuntru, tocmai pe genericul filmului (care avea o muzică delirantă). Şi-n clipa aceea Onici începe să scandeze (în ritmul muzicii): „După mine, după Bucii/ Intrăm toţi la Mamelucii!”. Trebuie să precizez că Bucii (care se scrie Bucsy) era ultimul din grup şi a doua zi el (pentru că îi fusese pronunţat numele) şi Onici (căreia îi fusese identificată vocea) au fost eliminaţi pe trei zile. Noi, cei trei din mijloc, scăpând printre urechile acului, colegii noştri neobişnuind să se trădeze unul pe altul.

 

Poza, ca punct de reper

Era la vremea aia, ca o pată de culoare printre momârlanii autohtoni, un vânător cât se poate de cunoscut şi de original. De cetăţenie maghiară (chestiune care îl făcea să vorbească ciudat româneşte), se numea Goliţo-Bacii (aşa se citeşte, de scris e mai greu). Şi avea omul ăsta un stil de a povesti încât baronul Munchausen era pe lângă el un copil nevinovat şi chiar total inocent. Desigur, terenul lui de răspândit întâmplări era o crâşmă din Cimpa, care ar fi trebuit să rămână monument istoric (pentru mai târziu), acesta atestând (în acest fel) trecerea lui prin viaţă. Astfel, într-o dimineaţă cu multă rouă şi la fel de multă băutură, Goliţo-Bacii izbucneşte foarte zglobiu: „Mei, deştepţilor! Voi nici nu luat la cunoştinţă che eu fecut armata cu Gheorghe Del. Este che n-aţi ştiut? Nici nu trecut la voi prin cap!”. Şi (spre convingere) le arată o poză decolorată de timp. „Uite, mei! Asta poze fecut cu el. Al treilea la stinga tovareşu Gheorghe Dej. Uite aici... vezut la voi?”. Ceilalţi confirmă că au văzut dar nu-i lasă inima să nu comenteze: „Bine, bine, Goliţo-Bacii, Gheorghe Dej este, da’ dumneata? Că nu apari nicăieri...”. Goliţo-Bacii a făcut ochii mari, s-a scărpinat în creştet şi după aia a răbufnit: „Bei, da’ prost fecut la voi meta vostru! Pei, eu fecut poza, mei!”.

 

Buda nu mai pleacă

Era o dimineaţă de toamnă târzie. În noaptea anterioară brumase şi lumea nu mai trăia la temperaturi înalte. Şi pe jos noroiul se îngroşase surprinzător. Şi frunzele căzute bălteau în cerul oglindit în ochiuri de apă întunecată. Era devreme. La clipa când ziua se îngâna cu noaptea şi gerul te gâdila destul de supărător prin părţile esenţiale. Colegul meu de liceu, Sthumer, un rebel plin de şarm şi surprize, soseşte (încă netrezit bine) în staţia de la capătul Lonei, unde dormitează (sub un bec chior) un autobuz vechi (şi de demult), obosit, murdar şi complet fără nicio perspectivă. Erno (după numele mic) urcă în autobuz (că altundeva nu avea unde). Ia bilet (că altfel bătea la ochi) şi se pune pe aşteptat (şi pe scaun, totodată). Dar autobuzul nu se clinteşte, gerul nu-şi slăbeşte intensitatea şi totul rămâne inert. Deodată el îşi pierde răbdarea şi (întorcându-se către taxatoare) întreabă furios: „Nu mai pleacă odată buda asta?”. Taxatoarea îl priveşte şi-i răspunde într-un târziu: „Aveţi puţină răbdare, tovarăşu’. Mai aşteptăm trei-patru căcaţi şi plecăm!”.

 

Ceea ce eşti

Prietenul meu Marius s-a căsătorit (cu acte în regulă) cu o nemţoaică de origi­ne română, sau invers că nu-mi mai amintesc precis. Inutil să vă explic că această căsnicie a lor merge ca pe roate (ca pe roate perfect rotunde). Într-o zi, însă, Viorica (aşa o cheamă pe soţie) povesteşte unei vecine o chestie tare hilară. Ambele râd de se strică. Marius n-a prins miezul problemei şi face imprudenţa să întrebe ce rol a avut el în această povestire. Consoarta vrea să-i spună că în acea istorioară prezenţa lui n-avea nicio importanţă, dar grăieşte, de fapt, altceva: „Să ştii că tu în această chestiune erai nimeni”. Văzând însă expresia soţului, revine grăbită: „Scuze! Nu erai nimeni, erai nimic!”.