Cuvânt înainte

 

Iată că poeta care a debutat în pu­bli­caţia noastră, la mijlocul acestui an, revine în forţă cu un poem tulburător: „Basmul nopţii de iubire”. Din nou Camelia Meseşan nu ne înşală aşteptările, dezvăluindu-ne faţetele ascunse ale imaginaţiei sale dublată de o inspiraţie pe măsură. Stilul ei original, care poate părea desuet, la o primă vedere, dar care, fiind atât de bine şlefuit, îţi merge pur şi simplu la inimă (celor care o au acolo, în partea stângă a corpului, şi nu doar în câte-un gând răzleţ).  Camelia Meseşan şi-a făcut bine lecţiile, ştie ce vrea şi, mai ales, ştie ce se caută pe piaţa poeziei. Pentru că la ea metaforele se simt la ele acasă iar celelalte figuri de stil sunt atât de bine conservate încât abia aştepţi să le deguşti. Citiţi poemul şi (neuitând că e totuşi vorba de o poetă în plină formare) daţi-i crezare şi multă atenţie. Pentru că tot ce scrie ea are un parfum inegalabil, atât ca aromă cât şi ca substanţă. Dar să lăsăm poemul să vorbească în locul ei:

 

Vântul şuieră prin turle,

Dorul bate ceru-n noapte,

Se aud, din vale, surle...

(Le percepe cine poate)

 

Stelele sunt adormite,

Norii ne-nfăşoară bine,

Clipele de mult trăite

Trec cu sângele prin vine.

 

Mai un gest sau mai o faptă,

Mai o dulce resemnare...

Trece un băiat cu-o fată

(Ca parfumul de pe floare)

 

O lumină, bat-o vina!

Lin planează ca o lună...

Ce de preţ este lumina,

Folosită drept arvună!

 

Şi băiatul, ca şi fata,

Trec, ţinându-se de mână,

N-a-nceput şi nici nu-i gata

Ziua care stă să vină.

 

Tristă, luna-i la plimbare

Cu alaiul ei de stele.

N-are somn, dar ce nu are?

Să-ţi trezească vise, vele.

 

Când, deodată, se opreşte

Fata-n gânduri poleită,

Timpu-n cer încremeneşte,

Liniştea-i cu răni plătită.

 

Rana unor vise-nalte,

Urma trecerii prin vreme,

Vin ecouri, prind să salte,

Până-n ceruri să te cheme.

 

Fata are păr de aur

Şi-o privire cristalină,

Timpul nostru, meşter faur,

Orice vină o alină.

 

Faţa ei, cu-n zâmbet, care, 

Agăţat de-a sa privire, 

Pare-un semn de întrebare

Sau o oază de iubire,

 

Are-n glas vraja promisă

Şi-o aromă nesfârşită,

Soarta ei demult e scrisă

Şi din vreme plănuită.

 

Umbra nopţii-e cortină,

Ceaţa-i un tărâm de basme, 

Trec, ţinându-se de mână,

Feluritele fantasme.

 

Norii s-au decis de-acum

Şi se strâng spre infinituri,

Noaptea îşi fixează suma

Unor vaste deficituri.

 

Umbrele din crengi coboară

Ridicându-se-n picioare,

Noaptea-nvaţă ca să moară.

(Pentru-a câta oară, oare?)

 

El, băiatul, este solul

Gândurilor noastre toate,

Sufletul îşi umple golul

Cu speranţe nesperate.

Are-un trup ca o sculptură

Gesturi care dau spre mâine,

Nici iubire, dar nici ură

În cuvinte nu îi vine.

 

Doar un gust de fericire

Ca şi sângele, fierbinte,

Vine ca o izbăvire

Care-i licăreşte-n minte.

 

Strigăte şi gesturi mute

Bat în gând şi vor să iasă.

Cine stă să le asculte?

Câte inima apasă?

 

Vin chemări de peste lume,

Nu-şi găsesc o cale-n viaţă,

 

Orice lucru are-un nume,

Tot ce n-ai ştiut se-nvaţă.

 

Tot ce-i dor e-nchipuire.

Tot ce doare e o vamă,

Vine clipa de-nnoire

Ce te-aşteaptă şi te cheamă.

 

Răsturnată-n flori e fata

Şi de ele-i colorată.

Trag cortina şi spun „gata!

Clipa este consumată!”.

 

Dar nu poţi să uiţi anume

(Gândirea-i premeditată)

Că în ierburi e o lume

Ce nu moare niciodată.

 

Pentru-a nu ştiu câta oară

Fericirea e deplină,

Florile se înfioară

Şi se-ndreaptă spre lumină.

 

Părul ei curge-n valuri,

Rătăcind prin ierburi dese, 

Nu poate veni la maluri

Făr’ să-l doară, făr’ să-i pese...

 

Lumea ei şi lumea lui

Înecate-n lacrimi, doare.

Stau în ţara nimănui

Ca doi îngeri pe o floare.

 

Vin ecouri, îi animă

Şi, prin timp, îi dau de-a dura.

Viaţa noastră e infimă,

Mai tare ca băutura.

 

Când deodată muzici fine

Ascultarea o îmbată,

Dinspre ceruri dorul vine

Şi le bate iar la poartă.

 

Poarta sufletelor lor

Iar e dată de perete.

Să-i treci pragul nu-i uşor,

Depărtarea să te-mbete.

 

Cadrul pare rupt din rai,

Din cei doi rămân doar umbre.

Cerul agăţat de-un pai,

Are perspective sumbre.

 

Ninge iar cu dor şi patimi

Şi sentinţa se amână,

Când doi îngeri fără aripi

Zboară-n ceruri, mână-n mână...