La mulţi ani, Bădie!

 

Moto: „Îmi place să consider debut ultima poezie publicată, dar nici asta nu ştiu când a fost, aşa că voi debuta probabil acum, aici. Amin!”

 

Alex Ştefănescu spune despre poetul Constantin Câmpeanu, în revista „Flarăra” de acum foarte mulţi ani, următoarele: „poetul are sensibilitatea unui rocker şi educaţia esteti­că a unui academician. El aduce în efeminata poezie de azi un zvon de libertate şi aventură care înfioară, apariţia sa nu poate fi ignorată, nu numai pentru că este insolită ci şi pentru că impune respect prin gradul înalt de intelectualizare a emoţiei. Un derbedeu stilat, un elegant pistolar al poeziei, un autor de violuri imaginare, imposibil de pedepsit”. 

Şi, sunt sigur, nu se înşală în nicio privinţă. Nici cât negru sub unghie (ştie el de ce am folosit expresia asta). Alex Ştefănescu fiind, de altfel, un mare cunoscător  şi (de ce nu) descoperitor al unor talente unice, demne de consemnat pentru un viitor care stă să vină, cu toate împlinirile sau neîmplinirile lui, cu toată certitudinea sau incertitudinea care îi este caracteristică lui şi numai lui. Aş putea spune că acest poet nu scrie efectiv ci doar sculptează poezia, şlefuind-o (sau, dimpotrivă, lăsând-o aşa cum i-a dat-o mama natură) prin părţile esenţiale, mângâind-o cu sufletul (care, la el, stă să dea peste margini), colorând-o (atunci când era cazul) cu cele mai stranii idei şi concepţii, împăturind-o apoi, în cele mai ascunse gânduri, lăsând-o să dospească (cu elixir de flori şi fructe coapte), aburind-o cu fiori emoţionali dar rătăcitori (pe cele mai diferite căi, dar ale unei imaginaţii mai mult decât debordante) şi abia apoi expunând-o privirilor şi minţii celor de pe margini, care (chiar dacă, poate, îl înjură) îl păstrează în acea colivie, numită memorie, înfruptându-se cu roadele lui, acele poezii pârguite, date cu parfum rebel, numai bune pentru a fi degustate în serile de iarnă, în faţa focului dătător de linişte şi pace, evident după ce ai consumat cel puţin 50 de grame de licoare cu mai multe grade decât un general şi asta în cel puţin opt rânduri, toate ciocnite cu tărie. Şi acum, serios, dacă vă pică în mână o poezie a acestui bard (atenţie, n-am spus brad) deşi, în ultimul rând, şi el îşi pierde acele ca şi acel veşnic verde pom de Crăciun (evenimentul care stă să vină). Nu le rătăciţi, nu le daţi uitării şi, mai ales, nu treceţi peste ele, fără să le poleiţi cu înţelegere şi (mai ales) iubire, pentru că, până la urmă, acest element este mai mult decât insolubil pentru Bădia Câmpeanu supranumit (de el însuşi) „Cel din ceaţă” sau „Hannibal cel pirpiriu”. Trebuie precizat până la urmă că aceste pseudonime le merită cu desăvârşire, deoarece atunci când depăşeşte bariera unor grade scufundate în apă de foc, discursul lui pare, cu adevărat, ca din ceaţă, iar datorită faptului că, de cele mai multe ori se află în cumpănă în faţa porţilor poeziei, ezitând să intre, ne aminteşte de celebra expresie: „Hannibal în faţa porţii”. Şi, atunci, noi, prietenii lui chiar dacă e pirpiriu, ne rugăm muzei lui, să nu-l lase să rateze. Deviza acestui poet (mă rog, una dintre ele) poate fi chiar una din strofele unei poezii cât se poate de proprii, poezie care a intrat în istorie, numai pentru aceste două versuri: „Între patru pereţi ca între patru cuţite”. Superb. Cândva am vrut să-i cumpăr aceste versuri dar, fiind în bani, a refuzat cu nonşalanţă şi altceva să-i dau la schimb, mărturisesc, cu oarecare melancolie, n-am avut. Personal, deşi nu sunt critic literar, mărturisesc  (cu mândria că sunt prietenul lui) că fiecare vers al său e o neimaginabilă perlă care puse una lângă alta pot întocmi un colier de splendoare minuni. Îmi amintesc de una din poeziile sale (pe care, mărturisesc sincer, aş fi vrut s-o scriu eu) în care Maria (unul din cele mai pure nume) coboară pasarela de la gară, de undeva de sus, din spaţiul denumit cer, ea fiind deasupra oraşului de nord, deasupra oricărei închipuiri, şi deasupra oricăror îndoieli, deasupra tuturor şi o bate vânturi, o udă ploaia sau (de ce nu) lacrimile (care nu sunt evidenţiate dar le simţim, sărate, printre versuri) şi acum vine versul care poate explica toată trăirea ei în acel moment, cu vălmăşagul ei de vise trunchiate sau pierdute pe veci) „ea nici nu deschide umbrela”. Această poezie care mi-a rămas întipărită în memorie a fost tipărită în volumul de excepţie „Scrisori din Delira”. Perpessicius spunea sau recomanda tuturor debutanţilor ca în volumul lor de debut în niciun caz să nu dea tot ce au ei mai bun, deoarece atunci când vor dori să publice o a doua carte, acesta li se va părea întotdeauna mai slabă şi vor ezita sau chiar vor refuza s-o mai publice. Aceasta a fost greşeala pe care a comis-o poetul Câmpeanu şi observ, cu regret, că ea îl urmăreşte în continuare. Bineînţeles, se poate vorbi şi de proză, aşa zisă – câmpenească, unde el pare (observat de la distanţă) un simplu musafir, dar vă asigur că el are chiar mutaţie şi uneori locuieşte chiar acolo, chiar dacă cu menţiunea „flotant”, dar cu acte în regulă. Are şi un roman (printre altele) foarte inspirat şi bine scris „Fulgarinul negru” şi vă asigur că apariţia  (dacă va fi posibilă vreodată) lui în librării va constitui pentru cititori un prilej de sărbătoare, foarte motivat şi oportun. Dar (să nu uităm) Constantin Câmpeanu  este un creator pe mai multe planuri, un neobosit căutător nu numai de senzaţii tari (mă refer la artă,  evident) ci şi un făuritor de noi şi noi fiori şi clipe de (să-i spunem fără să greşim) extaz! (nu, vă asigurăm, nu e prea pretenţios spus şi în niciun caz nu exagerăm câtuşi de puţin). El mai există deşi uneori lipseşte din sculptură (de orice fel), pictură (de toate genurile) ş i în tot ceea ce se constituie în artă plastică. Fără să luăm în seamă zecile de expoziţii colective, unde a expus te minunezi ce! (inclusiv măiastrele sale cloambe) în cele mai diverse locaţii, prin­tre care două expoziţii stradale (pictură şi sculptură), în  plin centru al acestui oraş, ambele lăsate chiar şi noaptea fără nicio pază şi la care a atentat doar vântul, care i-a dărâmat cu forţa-i proprie câteva panouri, şi una la cabana „Groapa Seacă” împreună cu subsemnatul. Acum, are în proiect o expoziţie dublă de pictură pe calculator. Am spus „dublă” pentru că ea va fiinţa în acelaşi timp în două locaţii: barul „Montana” şi „Steff Cafe”, (sperăm!) chiar astăzi după-masă. 

Şi acum, poate, vă întrebaţi de ce am „comis” aceste  „duble” tocmai acum, la această dată care (probabil, după părerea dumneavoastră) nu exprimă mare lucru? Foarte simplu! Pentru cine cunoaşte acest amănunt nici într-un fel nelipsit de importanţă, astăzi (mai precis, mâine) poetul şi artistul plastic Constantin Câmpeanu îşi sărbătoreşte ziua de naştere. Acum 61 de ani, într-un noiembrie 29, în localitatea Mânzaţi din îndepărtatul judeţ Vaslui, a văzut (în modul lui critic şi, uneori, subiectiv) lumina zilei (nu se ştie precis ce zi era) cel care avea să fie Constantin Câmpeanu zis (după cum am mai spus) „Cel din ceaţă” şi „Bădia”, „Hannibal cel pirpiriu” li lista ar putea continua, fără să exagerăm în niciun fel. Nouă nu ne rămâne altceva de făcut decât să-i urăm (sperăm că şi dumneavoastră) multă inspiraţie, imaginaţie şi noi creaţii, care vor sta mărturie pentru mai târziu.

 

La mulţi ani, Bădie!

Şi să-ţi fie întotdeauna muza aproape!

 

P.S. La fel îţi doreşte un critic cu anumite cunoştinţe... de chimie! (C.H.)