S-o luăm înainte, pe dinapoi!

Ion Liciu

 

- Domnule Liciu...

- S-avem pardon. Cred c-ai vrut să spui: „tovarăşul Liciu”. Am dreptate au ba?

- Mai degrabă ba.

- Deci, cu alte cuvinte, vrei să spui că sunt un domn?

- Indiscutabil. Şi încă unul cu prestanţă.

- Ce-i aia, prestanţă? Aud? Băi, nu mai folosiţi cuvinte care nu vă reprezintă. S-o ştii de la mine, prestanţă e un lucru rar. Ea nu ţi se dă. Trebuie s-o ai tu. Cu alte cuvinte, e ca talentul: ori te naşti cu el, ori îl suplineşti prin muncă. Deşi ultima chestiune pare o utopie. Ţi-o spun şi în versuri:

De minciuni făcând uzanţă,

Pentru-o clipă de speranţă,

Poţi s-ajungi şi în... instanţă.

Totul e să ai... prestanţă!

Şi nu te mai uita aşa la mine. Nu sunt o excepţie. Nu sunt un monument al naturii, doar pentru că pot să „comit” o epigramă atât de repede. Cândva ai să reuşeşti şi tu, te asigur. Ai la fel de mult umor ca şi mine. Şi tot ca şi mine ai o deosebită dispoziţie de a te face de râs... şi asta nu stă în caracterul oricui.

- Ioane, niciodată n-o să fiu ca tine. Tu eşti îmbibat cu umor!

- Asta e cumva noua denumire a alcoolului?

- Hei, dacă s-ar găsi tării atât de tari ca umorul tău...

- Nu-mi vorbi de tării că mă împingi la păcat. Apropo, ştii ce e, de fapt, păcatul? Hai că nu ştii...

Păcatul este clipa-n care

Te-ndrepţi, alene, înspre iad,

Fiind acuzat de mic cu mare,

De moartea stelelor ce cad.

- E cam filozofică, nu găseşti?

- Dar aşa e românul, dragul meu, filozof din tată-n fiu. Şi tu eşti filozof, dar nu-ţi dai seama. Noroc cu mine, că am sesizat acest lucru...

Filozofia e o artă

Sau o desprindere din vis,

E rezolvarea nesperată

A tot ce-ai spus, a tot ce-ai scris...

- Apropo, care e ultimul banc la modă? Că dacă tu nu-l ştii, nu-l ştie nimeni.

- Bine. Dar vezi că e unul din acela la care se dau mai mulţi ani celor care ascultă decât celor care îl spun. Cică un tânăr francez, un tânăr american şi un tânăr român se întâlnesc la un restaurant. Şi, din vorbă în vorbă, ajung să discute despre distracţiile lor în acele timpuri. „Noi, spune francezul, suntem 20 de tineri care ne întâlnim la marginea oraşului, luând cu noi şi 20 de tinere. Dintre acestea, 19 sunt normale iar una e canibală, dar noi nu ştim care e aia. Să vezi distracţie după aia!”. „Şi noi, recunoaşte americanul, suntem tot 20 de tineri şi mergem tot la marginea oraşului, având asupra noastră 20 de pistoale, dintre care numai unul e încărcat. Dar noi nu ştim care e ăla!”. Vine şi rândul românului care recunoaşte că sunt tot 20 de tineri, care se întâlnesc la crâşma din cartier şi spun bancuri politice. „Dintre noi însă, recunoaşte românul, unul este securist, dar noi nu ştim care e ăla. Să vezi distracţie după aia!”.

- Îţi plac bancurile politice?

- Cui nu-i plac? Fă-mi o listă...

- Dar sunt riscante. Crezi că merită sacrificiul?

- Nu e niciun sacrificiu, domnul meu, e chiar o plăcere. O plăcere perversă, e adevărat, dar care îţi dă un imbold desăvârşit. Hai să-ţi dau şi definiţia politicii:

Le-am spus-o tuturor, mereu:

Politica e un lucru mare

Dar pentru cei ce n-au tupeu

...Complet lipsită de valoare.

- Da, dar politica te înalţă...

- Şi de acolo de sus îţi dă drumul. Totul e să nu cazi în căcat. Că nu te mai salvează niciun umorist.

- Apropo, e greu să fii umorist?

- De unde vrei să ştiu eu?

- Pentru că umorul e prietenul tău cel mai bun.

- Asta de unde ai mai scos-o? Află că nu e prietenul meu. Ci doar o rudă descoperită destul de târziu. Atât de târziu încât mă ignoră. Eu nu-l ignor deşi am ignoranţa în sânge. Nu mă crezi? Nici eu...

- Eşti de acord că râsul face bine?

- Depinde. Ăla din pădure în niciun caz...

- Sunt unii care, la fel ca şi tine, au umorul în sânge.

- Tot ce se poate. Sunt atâtea porcării în sângele nostru încât nu-i de mirare că sufletul ţi-o ia razna. Ai simţit acest lucru? Eu da.

- Noroc că îl mai curăţim cu alcool...

- Băi, să-ţi intre bine în cap! Alcoolul nu curăţă. Doar dezinfectează!

- Şi întăreşte!

- Ce?

- Ne spui o poezie? Ştiu că „comiţi” şi aşa ceva. Să nu-mi că m-am înşelat!

- Şi dacă-ţi spun, ce-i? Am să-ţi recit, pe dinafară, o fabulă. Deşi nu-mi plac fabulele. Sunt prea didactice. Nu crezi?

- Nu ştiu. Să-l întrebăm pe La Fontaine...

- Capitalistul acela? Vezi că te dau ăştia afară din partid!

- Nu sunt. Îmi pare rău.

- Să nu-ţi pară! Hai să-ţi spun fabula:

Trece-un car cu boi pe drum.

Boii merg ca la dentist.

Şi prin negură şi fum

Aş fi vrut ca să exist

Chiar şi bou, dar nu insist!

- Ai avut multe muze în viaţă?

- Desigur. Toate au fost în viaţă. Dincolo de ea nu m-am hazardat.

- Eşti de acord că banii n-aduc fericirea?

- Dacă sunt puţin, da.

- Cam ce scoate, cel mai mult, în evidenţă umorul?

- Prostia. Are atâţia inşi strânşi în jurul ei! Şi îi ţine din scurt. Nu cumva să se deştepte...

- Îşi plac bancurile cu olteni sau cu moldoveni?

- Cu scoţieni. Cică, un american, aflat în preumblare prin Scoţia, vrea să vadă dacă e adevărat că scoţienii sunt aşa de zgârciţi, după cum se povesteşte. Zis şi făcut. Bate la poarta unui cetăţean şi solicită un pahar cu apă. I se aduce un bol cu lapte de la gheaţă. Bea omul până se satură şi în final conchide: „M-am lămurit. Nu sunteţi zgârciţi cum se spune”. „Ştiţi, zice cetăţeanul, tocmai picase un şobolan în vas şi ne-am gândit să nu aruncăm bunătate de lapte”. Când aude asta, americanul scapă bolul din mână şi acesta se face ţăndări. „Totuşi acesta nu e un motiv să spargeţi oala de noapte a bunicii”, conchide supărat scoţianul.

- După mine, simţul primordial şi de o importanţă primordială este simţul umorului. Este?

- Dacă e vorba de simţuri atunci reţine că nouă ne lipseşte ceva mai grav, bunul-simţ.

- Faci nişte poze foarte interesante. Şi destul de riscante.

- Domnul fie cu noi! Oricum ăştia nu se prind...

- Ţin minte că acum două săptămâni eram în colţ la magazinul Jiul şi ai ţinut morţiş să-mi faci o poză. Sunt ferm convins că de fapt vroiai să pozezi cu totul altceva. Şi eu nu eram decât un paravan.

- Ai zece puncte de la mine. Tu erai

într-adevăr pretextul. De fapt am fotografiat alimentara. Şi mai precis coada de la pâine, care se întindea până la colţ, atât cât ţinea şi lozinca de deasupra lor: „Ceauşescu, România, stima noastră şi mândria!”.

- Acesta face mai mult decât un banc.

- Poate... dar un banc trist.

- Aş vorbi cu tine până dimineaţă.

- Ce, n-ai somn?

- Te admir, la fel ca mulţi cunoscuţi ai tăi.

- Nu de admiraţie aveam noi nevoie.

- Dacă am avea cât mai mulţi ca tine!

- Nu ar fi bine. Şi, te asigur că şi eu, sau mai ales eu, greşesc mereu.

- Câteva cuvinte în încheiere...

- S-o luăm înainte, pe dinapoi!