Cronică de carte:

„Primeniri interioare”

de Ion Nicu Ţigăntele

Moto: „Destin, soartă

sau ursită, totuna”

 

Nota autorului

Volumul de faţă a fost scris în tinereţe, sub forma unui jurnal adolescentin, jurnal pe care am fost nevoit să-l distrug odată cu alte manuscrise şi însemnări adunate în pagini, confesiune inspirată din dramele vieţii de zi cu zi, derulate pe scena unei societăţi debusolate de intrigi, fals şi minciună.

Am refăcut cu mare trudă acele însemnări, după mai bine de 40 de ani, într-un format nou, în această carte pe care o dedic mai ales tinerilor de vârsta mea de atunci, dar şi celor ce cred, speră şi luptă pentru idealuri înnoitoare, viaţă şi iubire, dreptate şi adevăr.

 

Constantin Sever Răduică – prefaţa

Originar din ţinuturile Doljului, poetul Ion Nicu Ţigăntele a văzut lumina zilei într-un 5 februarie 1952 în comuna Moţăţei.

După restructurările din mineritul Văii Jiului, poetul muncitor Ion Nicu Ţigăntele, cum îl numea un ziarist cu renume, în ciuda pregătirii sale profesionale, cade din nou victimă unor răuvoitori, dornici parcă de a distruge totul în calea lor, fără scrupule sau sentimente umane. Stigmatizat de un regim căruia nu i s-a aservit, fără putinţa de a găsi un nou loc de muncă, se întoarce în satul natal, mai sărac şi mai nevoiaş ca niciodată. Aici i-a fost dat să trăiască o şi mai dureroasă dramă, pe care ne abţinem s-o comentăm.

„Dincolo de omul truditor”, „ca un cava­ler prin ere de granit”, Ţigăntele cântă şi ne încântă cu lira sufletului său, viaţa, năzuinţele, iubirea şi frumuseţea văzduhului nevăzut. Pentru el poezia este o stare în care, parcă, nu-şi mai aparţine, decavează eşantioane lirice, punându-le-n valoare spirituală de beţie metaforică şi cântă precum privighetoarea-n colivie

trilurile pline de înţelesuri văzute cu ochii minţii, precum aezii anticului pământ, frământat de prefaceri, într-o lume în care hoţia şi minciuna au rang demnitar.

Poetul Ion Nicu Ţigăntele este un scriitor aflat la vârsta maturităţii creatoare. A scris poezie dar şi proză, eseuri, povestiri, întâmplări publicate în coloanele unor ziare şi reviste, care au fost elogiate şi au făcut deliciul cititorului.

Criticul literar - ziaristul Ion Vulpe elogiază tot într-un număr al ziarului „Steagul Roşu” Petroşani din 17 decembrie 1984 (...) următoarele: „Cu mai bine de un deceniu în urmă, un tânăr cu inima doldora de vise bătea, cu buzduganul celor 20 de primăveri ale sale, la poarta minei Uricani. Ion Nicu Ţigăntele a ajuns un destoinic electrician dar satisfacţiile perene i-au adus şi pasiunea de şlefuitor al versului. A publicat în revistele transilvane Steaua şi Tribuna şi în culegerile Cântecul adâncului şi Incandescenţe subterane (...). Această primăvară s-a dovedit generoasă în lauri cu minerul-poet, în luna martie, la Focşani, fiindu-i decernat premiul doi la concursul republican de poezia al cenaclurilor literare iar în aprilie, la Festivalul-concurs Cântecul adâncului – premiul I şi trofeul ”.

 

Cuvântul nostru

Cunosc traiectoria meteorică a celui mai adevărat poet din Vale. Complet întâmplător dar deosebit de benefic, am avut originalul privilegiu de a crea, un timp (destul de efemer de altfel), şi a pătimii (într-o perioadă la fel de tulbure ca şi acum) alături de acest trubadur al condeiului, Ion Nicu Ţigăntele, îmbătându-ne cu elixirul tinereţii, dorul de perfecţiune şi frumos şi (nu în ultimul rând) pute­rea izbăvitoare a cuvântului, acel cuvânt care stă, până la urmă, la temelia vieţii noastre de fiecare zi (fără a mai socoti şi nopţile aferente). Ţigăntele (şi spun asta cu mâna pe inimă) este unul din acei poeţi care nu pot fi uitaţi. Ei rămân, veşnic, aici, prezent prin fiecare vers “comis” în clipele de lungă aşteptare, pace şi binecuvântare, ca nişte pietre de hotar, întru îndepărtarea inerţiei, relei credinţe şi a uitării cea de toate zilele. Pentru că acest poet, cu o viaţă demnă de publicat şi de destăinuit, crede într-o putere de care nimeni (sau aproape nimeni) nu (mai) e conştient: “Puterea cuvântului”. Citez din nou din C-tin Sever Răduică cel care în cea mai sinceră prefaţă citită de mine spune: “Ion  Nicu Ţigăntele a obţinut numeroase premii şi a publicat în multe reviste şi ziare, ca o recunoaştere a talentului său, a fost invitat la emisiuni radio-TV, fiind considerat, pentru o vreme, unul din cele mai bune condeie muncitoreşti din Valea Jiului”.

L-am cunoscut (şi sunt încântat de acest privilegiu) pe poetul de excepţie Ion Nicu Ţigăntele şi orice vorbă a sa mi-a rămas în suflet, mi-a împlinit orice hotărâre şi mi-a argumentat dreptul la vis, dreptul la credinţă şi (în final) chiar dreptul la viaţă. Acest om (care şi-a câştigat dreptul de a fi om) a reuşit (precum pasărea Phoenix) să se întrupeze, din propria-i cenuşă, să-şi reconsidere viaţa, la care vrusese să renunţe, să-şi reconstruiască un drum spre viitor cu un vag iz de utopie. Da, afirm cu toată tăria: Ion Nicu Ţigăntele e un învingător. Şi sunt (iată că o spun) mândru că îi sunt prieten şi că pentru câteva fraze doar pot să mă erijez în avocatul lui. Cartea acestuia mi-a adus una dintre cele mai alese bucurii, constatând cu acest prilej că poeţii nu pot muri, nu pot dispărea, ci că ei vor dăinui cât timp cuvântul constituie lumea, viaţa şi puterea lor!

 

MĂRTURISIRI

Cu povara acestei

permanente obsesii

mă pedepsesc din nou

pentru a te cunoaşte

pentru a-ţi dezvălui

adevărurile

uneori dureroase

aş vrea să nu-mi amintesc

nimic din ieri

să nu mai ştiu ce va fi

mâine

având certitudinea

că astăzi sunt

călătorul programărilor

Tale

până la anotimpul

împlinirilor.

 

Doamne

toate fărădelegile mele

sunt mărturia întoarcerii

la fructul oprit

- pedeapsa povară –

până la cunoaşterea sinelui

până la adevărul

mărturisirilor

şi iertărilor Tale.

 

 

ALUNGARE

 

S-au copt iar merii sângerii

în asfinţit ne cheamă iar

să ne-ntâlnim ca altădată

pe-o lespede de cer întunecat

şi-n voalul nopţii despuiaţi

aprinşi de doruri

să încălcăm poruncile divine

 

apoi să-ngenunchem

în rugă

spre a fi iertaţi

că ne-am hrănit cu fructe

din pomul vieţii cu păcat.

 

În veşnicia nopţii

de trup muşcaţi de şarpe

când luna va umezi cărarea

apusului din stele

în zori

vom fi a doua oară

cu biciul din grădină

alungaţi

...printre copacii sângerii

vor rătăci înveninate

două fantome despuiate

mute şi rebele.

 

ORTACII

 

Moto: „Mina este ca o femeie,

cu cât te complexează

cu atât o iubeşti mai mult'.

Ortacii sunt printre puţinii

dintre cei care ştiu ceva

despre lumina

ce aparţine lui Dumnezeu

tot ei - trainice pârghii

din grinda casei

stau temelie la temelia

simplităţilor.

 

Ceva din sângele lor

curge prin răsărituri

dizolvând orizontul

oglinzilor oarbe...

 

sfidând banalităţile cotidiene

îşi dau mâna cu moartea

asemenea apostolilor

uneori hulindu-L

sunt printre primii

 

care se-nchină deschizând

dimineţile nopţilor

nu obosesc niciodată

murind în picioare

asemenea copacilor fulgeraţi

se transformă

în păduri carbonizate

curgând prin arterele

pământului

 

se descompun arzând mocnit

în banalitatea cerinţelor

cotidiene

uneori răzvrătindu-se

deseori ridicându-se la cer aburi

curaţi

din răsuflarea sângelui... Lui