Aromă de unt 

Dana Graţiela Hileagă

 

Dinspre capătul oraşului venea un miros adormitor de ceapă prăjită în unt. Alex nu mai pusese unt în gură de mult de tot, nici nu mai ţinea minte de când. Peste noapte devenise un produs de lux - „de mai mare luxul” cum ar spune un cunoscut, poet şi el, prin graţia divină a celor care hărăzesc acest lucru. Alex însă se mulţumi să savureze mirosul îmbietor, cel puţin aşa i se păruse lui, şi îşi puse în gând ca într-un viitor apropiat să pună pe lista de cheltuieli şi un pachet de unt sau, mă rog, un pacheţel. În cofetăria în care tocmai intrase, aroma de unt persista în continuare, deşi nu se simţea nicio mişcare, cei câţiva clienţi de la mese - era să spun de la mase - părând ficşi şi destul de rigizi. Se aşeză cu încetinitorul, adică „se făcu comod” - cum ar fi spus acelaşi prieten poet, şi aşteptând chelneriţa privirea îi căzu pe un ziar împăturit de pe masă: „Să nu uitaţi, în momentul în care simţiţi - ca o cât de mică adiere, aromă de unt proaspăt, părăsiţi cât puteţi de repede incinta sau locul respectiv. Nu ezitaţi niciun moment. Fiţi siguri că cei din jur sunt morţi demult”. Alex se uită surprins, nu vroia să folosească cuvântul „speriat”, în jur. Ceea ce văzu ar fi trebuit să-l facă să dispară în cea mai mare viteză. Dar nu mai putea. Aroma de unt proaspăt pusese stăpânire pe întreaga încăpere, reuşind destul de simplu să răzbată afară.

 

Motanul

Camelia Meseşan

Liana chemă, cât putea de discret, pisica (mai precis, motanul) care medita, probabil, torcând kilometri de lână, undeva prin apropiere, că avea un stil al el (mă rog, al lui) de a dispărea când ţi-era lumea mai dragă. Apoi îl auzi afară, în curte, mieunând într-un fel aparte, drept pentru care îi deschise larg uşa de la intrare, că aşa îi plăcea lui. Motanul avea o privire fixă, venită parcă de pe altă lume... În acelaşi timp la aparatul de radio, montat pe hol, o voce dogită spunea ceva despre o pisică oarecare ce o luase razna, suferind niscaiva mutaţii, despre care Liana nu credea o iotă. Dar privirea motanului adeverea cele spuse adineauri. Ieşi repede şi brusc afară, făcând ţândări o vază de pe hol, având grijă nu se calce pe ele. Şi trânti uşa cu putere. Răsuflă uşurată, neştiind ce să facă în continuare. Dar găsi, totuşi, o pistă de plecare: motanul. Se afla în spatele ei, mai mare ca de obicei, pregătindu-se să sară. Apoi totul se opri în loc.

 

Lupii

Erika Musca

Lupii, vreo şapte la număr, fugeau în salturi lungi şi planate în urma săniilor lor. Aveau o viteză ceva de speriat şi ochii ca nişte făclii minuscule şi intermitente le zgâriau retina în cele mai diverse forme. Era ger şi din cauza vitezei acesta se intensifica din minut în minut. Era şi nu era întuneric. Luna îşi lăsa amprenta pe fiecare mişcare, atât a lor cât şi a lupilor, care se apropiau văzând cu ochii. Unul dintre băieţi îşi aminti brusc că transportau, printre altele, cărbuni pentru foc (ca şi cum ar fi existat cărbuni şi pentru altceva). Începură să le ochească cu ei pe alergătoarele vieţuitoare, ceea ce nu făcu decât să le mărească mânia, ridicând ritmul şi viteza. Acum erau lângă ei, de o parte şi de alta a saniei, alergând odată cu ei. În acel moment luna se dizolvă în nori, făcându-se nevăzută. Se făcu un întuneric de smoală. Lipseau însă sunetele. Nicio frântură de zgomot nu fâlfâia prin aerul îngheţat. Sania gonea în schimb cu aceeaşi viteză pe când lupii se opriseră în loc, pierzând-o din vedere. Ulterior, sania n-a mai apărut nicicând. Cel puţin în lumea asta.

 

Câinele şi victima

Mihaela Gaşpar

Fata îi ceru un foc. I se păru ciudat că ea fumează pe stradă. Nu se cădea pentru o femi­nină. Dar, asta era, trebuia să o ia ca atare. Destul de greu de altfel. Mai ales că nici nu fuma. Fata aştepta în continuare. „Degeaba, de altfel” gândi băiatul, deşi el gândea destul de rar. Apoi o privi uimit. Ţigara ardea deja, într-un colorit ciudat, deşi el nu-i dăduse focul mult aşteptat. Avea ceva ciudat în priviri şi în felul în care păru-i lung i se zbătea în vântul învolburat de ianuarie. Nu sesiză toate astea imediat, dar le cuplă pe toate dimpreună sub cerul rece şi distant. Apoi, de undeva din neant, intră în scenă Garibaldi, câinele lui preferat, care, lucru ciudat şi inexplicabil, se aruncă asupra fetei, culcând-o la pământ, care ţipa de mama focului cu un glas piţigăiat şi aproape neverosimil. Băiatul încercă să se interpună între ei, dar fu prea târziu. Fata o luă la fugă parcă planând, în timp ce bucăţi din rochia-i albă rămâneau prinse între crengi. Câinele o urmărea în salturi uriaşe, lătrând şi muşcând-o din când în când. Curând se pierdură în zare şi liniştea răbufni cu patos şi alinare. Câinele l-a găsit trei zile mai târziu în pădurea de conifere aflată la vreo treizeci de kilometri distranţă. Mort.

 

Marginea orizontului

Alexandra Opriţescu

Uliţa se întindea rece şi disperată înaintea lui şi el o urma cu timpul de mână, călcând uşor prin gropile pline de o apă tulbure şi de o culoare ciocolatie şi nu prea. La capătul uliţei era o dungă de lumină. Ca o delimitare a orizontului imediat şi ireversibil. Şi dincolo de asta începea  ceva. Nu ştia ce anume. Şi ştia că nu va şti niciodată. Apoi, dunga de lumină apăru brusc în faţa lui. Şi el trecu peste ea, dincolo. Nu. Nu era o altă lume. Sau era?

Nu-i mai dădu importanţă. Totul se întindea înaintea lui. Dar el nu mai era acelaşi.

 

Casa cu zgomote

Ana-Maria Heinz

În casă se ascundeau zgomote subtile. Prin cele mai întunecoase colţuri, purtând pecetea celor mai preţioase ecouri, drămuind cu grijă facerea de secunde şi clipe trecătoare - mai pe faţă, mai pe dos, mai încolo, mai încoace. Şi o perdea plumburie, fluturând peste toate astea. Zgomote din casă răbufneau, pe la uşi, pe la fereşti, şi silabele de vis se împleteau cu dezin­voltură pe la colţuri. Într-o zi, însă, casa se prăbuşi. Zgomotele însă se auzeau în continuare. Mult mai tare. Nimeni nu a aflat niciodată de unde veneau sau nu s-a vrut să se ştie!

 

Câinele meu

Oana Ivan (5 ani)

Într-o zi - o zi ca asta, da’ ce credeai? - Rex, câinele meu, s-a îndrăgostit de o pisică. Din vecini. Nu ştiu cum o cheamă. De altfel cred că nici n-are nume. Dar câinele era timid şi nu i-a zis niciodată nimic pisicii. Şi-atunci pisicuţa a fugit cu şoricelul. Care n-o iubea. Lucru fără importanţă. Dar câinele nu ştia să-i spună poezii de niciun fel. Nu ştia nici să cânte. Dar... ce zici? Îţi place? Fă-o tu mai bună! Pentru mine. Singura blondă care-ţi place. Nu aşa ziceai tu?