Mihaela Gaşpar. A fost la un moment dat în poezia Văii Jiului o cometă, cu alte cuvinte o stea cu coadă, deşi ea personal avea părul tuns scurt, care a strălucit preţ de câţiva ani pe cerul poeziei locale, s-a lăfăit prin revistele literare, a smuls două-trei premii, de conjunctură, şi s-a stins definitiv, deşi nimeni nu credea asta. Cunoscută atât din paginile ziarului local precum şi a altor publicaţii de specialitate, uneori sub pseudonime precum Cristina Gaşpar sau Mihaela Mihuţ, poezia ei promitea la ora aceea - era vorba de anii 1988 şi 1989 - marea cu sarea, şi poate şi mai mult, dar... Întotdeauna există un „dar”, fără de care nu putem păşi mai departe pe uliţele întortocheate ale acestei vieţi. Iată ce declara ea acum două zeci de ani, cu dezinvoltura tinereţii, una dintre puţinele bucurii la ora aceea:

„Niciodată nu m-am gândit sau nu am gândit că ceea ce scriu eu ar putea interesa pe cineva, oricare ar fi acela, sau umilele mele cuvinte, strânse într-un vocabular mai sărac ca mine uneori. Ce mult îmi place mie cuvântul acesta şi ce bine poate el să împace atât capra cât şi varza! În realitate îmi plăcea poezia. O descoperisem ca pe o soră mai mare care avea, şi chiar vroia asta, să-mi spună multe, multe lucruri şi toate inedite - cel puţin pentru mine - dându-mi ca acont versuri izvorâte din sufletul meu atât de greu încercat la acea vreme de grele restrişti. Şi aş putea spune că, la un moment dat, şi poezia mă iubea pe mine. Cel puţin aşa am simţit eu atunci. Şi aşa simt şi acum după aproape 20 de ani, bătuţi pe muchie. Văzută prin prisma acestui moment, pot spune cu mâna pe inimă că acea perioadă m-a marcat puţin, atât cât a vrut ea, şi vrând-nevrând a făcut parte din viaţa mea, deşi n-am decupat-o niciodată pentru a o pune în albumul cu amintiri. Pentru că de amintiri am avut întotdeauna podul plin şi deşi încercam de regulă să vând câteva din ele, acestea rămâneau şi pe mai departe în sarcina mea. Cineva spunea că a trăi din amintiri înseamnă sinucidere! Deci eu, pe baza acestei păreri, m-am sinucis de foarte multe ori. Asta după ce m-am îmbătat prea mult cu cuvinte, care de care mai devastatoare pentru inimă, minte şi suflet, deopotrivă”. Luându-ne după spusele Mihaelei, cele izvorâte din inimă, prea plină de adolescenţă şi vise, care mai de care mai imposibile, putem observa că poezia, deşi abandonată ulterior, nu era pentru ea un simplu moft sau un hobby, ca să folosesc şi eu vorbe mari. Pentru că atunci poezia făcea parte din trupul, gândul şi părţile ei ascunse. Dar era, după cum spunea ea, „o simplă adolescentă primită în poezie ca pe o rudă îndepărtată căreia vrei să îi dai un rost în viaţă”. Viaţa însă, se pare, nu o vroia acolo ci în cu totul altă parte, nici ea neştiind precis unde anume. Poeta îşi vedea însă de ale ei. Terminând liceul industrial minier, s-a căsătorit cu Nik Mihuţ cu care are o fetiţă superbă, Ioana-Alexandra, una din cele mai mari bucuri ale vieţii ei. „Aş putea spune că ea a înlocuit poezia din sufletul meu, rămânând ea însăşi o poezie!”, spune poeta într-un moment de mare dragoste faţă de cea care este una din marile ei realizări: Ioana-Alexandra. În rest, viaţa e uneori ca o seacă biografie în care se punctează cu insistenţă punctele principale, care de fapt pot fi oricând secundare. Ulterior, soţul ei a emigrat în Suedia, lăsând-o în plină uitare, deşi sunt sigur că n-a putut-o uita niciodată, cu toată opulenţa care a dat peste el acolo în ţinuturi străine. Apoi a apărut Gabi Dragnea, cel de al doilea soţ, care fusese de fapt şi prima ei iubire, cel care, cu un suflet mare, a ajutat-o la trecerea prin viaţă. Dar poezia nu mai vroia să poposească la ea. În pagina de faţă am încercat să împletim câteva poezii de atunci, precum şi două-trei din vremile ulterioare, comise aproape fără ştiinţa ei, dar trebuind să fie scrise în urma unui imbold lăuntric care nu-i dădea pace niciodată, rostuindu-i ideile precum şi câteva straturi ale memoriei sale învelite în uitare. Mihaelei, sau Cristinei cum îi spuneam atunci, îi plăcea muzica bună şi, dacă nu mă înşală memoria, cu precădere cea greacă, făcând pasiune pentru fiecare banc reuşit şi nu intra aproape niciodată în panică atunci când lucrurile o luau razna. Cu fiica ei, Ioana-Alexandra, am o amintire deosebit de savuroasă de pe vremea când avea trei-patru ani. Se afla pe terasa unui bar, susţinută cu greu - pentru năzbâtiile ei - în braţe de unchiul său, fratele mamei. Şi de câte ori intram în bar îi aduceam câte o micuţă, dar foarte bine îmbrăcată în staniol, ciocolăţică, neuitând să precizez de fiecare dată că o găsisem acolo. Într-un târziu unchiul ei, vrând să-i ofere puţină mişcare, i-a propus să meargă împreună pentru a găsi şi ei ciocolăţici ca cele aduse de mine. Şi atunci Ioana-Alexandra a întrebat candidă: „Tu chiar crezi că le-a găsit?”.

Iată poeziile:

 

Învolburări

Învolburări de ceaţă

Tratat de nesperanţă

Iubiri ce nu fac faţă

Chemate în instanţă.

 

Şi iar facem uzanţă

De vise şi prestanţă

Găsind câte-o restanţă

În noapte... la distanţă.

 

Noi suntem noi

Piatră sfântă de hotar

Aripi ca la noi mai rar

Veşnicie... un clişeu

Când tu vii m-oi duce eu

Cum am procedat mereu

Tu eşti tu

Eu nu sunt eu.

 

Pe din două

Maci cu rouă

Maci loviţi

De o brumă neştiută

Pe din două

Mistuiţi

De o ardere nevrută.

 

Maci în viaţă

Fată fină

Fără vină

Ce-ai pierdut la joc viaţa

N-o să vină

N-o să ţină

Viaţa când se rupe aţa

Trece soro, trece gândul

Trece gândul călător

O ia iute la picior

Foarte însetat de dor

Oare asta e folclor?

Nu mă fă, soro... că mor!

 

Pâinea sfântă

Uite moartea sapă groapa

Şi viaţa dă cu sapa

Şi-i frig şi se gată apa.

Nicio muzică nu cântă

Nicio floare nu cuvântă

Doar o aripă ce-i frântă

Depărtările frământă

Să dospească pâinea sfântă.

 

Eu atâta am de zis

Trece-un vis

Pe-un dor nescris

Dar nimic nu e deschis

Pentr-un legământ nescris

Sau un ecou nedecis

Eu atâta am de zis

Şi nimic nu am mai scris.