Fotograf în natură

 

Natura, această minune veşnic aceeaşi şi totuşi de fiecare dată alta, cu tot farmecul ei inegalabil, cu acea aură de mister, pusă ca o parafă de calitate de către eternii iubitori ai ei, cei împătimiţi de şarmul inedit şi incomparabil al acesteia. Iuliu Ulrich face parte dintre aceştia şi, evident, nu se sfiieşte să ne facă, într-un fel sau altul, cunoscut acest lucru absolut deloc lipsit de importanţă. Petroşenean convins cu desăvârşire încă din 1946, când a intrat timid în această viaţă, pe care şi-a însuşit-o cu dragă inimă, Iuliu Ulrich şi-a făcut din natură o a doua iubire a sa, prima fiind soţia, care i-a dăruit acum mulţi ani un fiu, stabilit actualmente în Bucureşti. Există şi o a treia iubire, nepoţica Andreea-Izabela, care îi este la fel de dragă ca şi natura cea de toate zilele. Din capul locului trebuie să specificăm că această dragoste pentru natură nu este gratuită, doar aşa... ca să fie, ci ea are urmări esenţiale în timp, zecile de mii de fotografii făcute la faţa locului rămânând o mărturie de netăgăduit a trecerii acestui artist-fotograf pe cărările tot mai întortocheate ale acestei lumi de excepţie, unde totul este sublim, înălţător şi dătător de noi şi deosebite speranţe. Foto­grafiile au imortalizat în timp şi spaţiu toate comorile vizibile sau aproape invizibile păstrate de mama  natură, scoţându-le din când în când la iveală pentru ca privitorii şi apropiaţii să fie edificaţi asupra unor ipostaze iniţial singulare şi străine. Pozele, zămislite cu mare artă, simţ estetic, dăruire şi pasiune, au surprins prin tot ceea ce ţine de artă fără o tehnică specială, fără aspiraţii înălţătoare, fără o erijare specială în acea de profesionist, fără condiţii deosebite, fără reclamă şi fără păreri sau calificative din partea criticilor. Iuliu Ulrich este - deşi el se consideră un amator îndrăgostit de frumos, acel frumos cotidian după care tindem toţi -, cu voia dumneavoastră, un adevărat cronicar al unei naturi care ne are alături trup şi suflet întru desăvârşirea cadrului romantic într-o zonă de interferenţă între poezie, proză şi pictură, cu toate atributele esenţiale şi în acelaşi timp specifice într-un moment în care toate astea nu mai au căutare, lipsindu-le latura comercială - singura care mai poate aduce bani la vreme de cumpănă şi lungi căutări, şi trebuie să recunosc că nu i-a prea scăpat prea multe din aceste ipostaze puse pe tapet. Artistul fotograf Iuliu Ulrich preferă muntele în locul mării, şi se pare că marea nu are nimic împotrivă. „Pentru mine muntele - zice el - are un suport psihic mult mai adevărat şi mai ireversibil”. Culorile sunt în aceste poze la ele acasă, soare e un musafir de gradul zero, iar fiecare mişcare a vântului bântuie vizibil în spatele unor frunze care nu ezită să îi împrumute umbra cea veşnic rotitoare după soare, în ritmul unor ploi care stau să vină pe o margine de vis undeva la capătul imaginaţiei noastre. Domnul Iuliu Ulrich n-a scăpat nimic din ceea ce este interesant şi plin de originalitate în peisajul înconjurător, fiecare element esenţial fiind redat în toată măreţia sau ineditul lui. El nu are preferinţe aproape în niciun caz. Deşi este născut în 19 iulie, vara nu este anotimpul lui preferat pentru simplul motiv că nu are aşa ceva. El consideră toate anotimpurile la fel de interesante, socotind că unul nu poate exista fără celelalte şi că fiecare în sine reprezintă un tot unitar demn de o neţărmurită atenţie. Copacii, florile, pajiştile, văile, munţii şi apele toate deopotrivă fac obiectul atenţiei lui, uniform şi uneori chiar concomitent. Fauna, prin aceasta incluzând şi păsările cântătoare sau nu, este împachetată în cerul care îşi aduce aportul la fiecare poză, ornamentat cu nori care iau asupra lor toate tristeţile celor care au rău de înălţime, precum şi alte rele specifice acestor ţinuturi. „Nu aveam cine ştie ce aparatură la parametri ultraperformanţi, după cum nu am nici acum - ne spune Iuliu Ulrich - deci nu mă aşteptam, de regulă, la performanţe deosebite, deşi acestea existau. Aveam un aparat Kodak şi ulterior o Praktica nu prea pretenţioase dar deosebit de utile. Căutam, în tot ceea ce vedeam, frumosul care de altfel există peste tot, trebuind doar să fie depistat şi pus în valoare. Sufeream uneori când, din diverse cauze, scăpam ocazia imortalizării unor secvenţe mirifice şi nu mă linişteam până nu reuşeam să reeditez această stare de fapt. Îmi amintesc un asemenea moment când, aflându-mă într-un tufiş, s-a apropiat de mine o mândreţe de cerb - adevărată capodoperă a naturii - care a apărut mai brusc decât mă aşteptam în faţa mea şi, deşi luat prin surprindere, am reuşit spre imensa mea bucurie să declanşez aparatul având cea mai bună privelişte asupra animalului. Dar, ulterior, bucuria m-a părăsit. Uitasem să scot capacul obiectivului. Şi cerbul a rămas o amintire. Ce-i drept, frumoasă”. Alăturăm acestor vorbe câteva din pozele care şi-au găsit locul în colecţia lui Iuliu Ulrich, un veşnic căutător de frumos şi un deosebit iubitor de tot ce ne înconjoară.