Un poet între poeţi

Ion Nicu Ţigăntele s-a născut la 5 februarie 1953, în comuna Moţăţei, judeţul Dolj. După venirea părinţilor în Valea Jiului, a parcurs un traseu şcolar care se cerea în această zonă: şcoala profesională la Lupeni, liceul la Uricani, şcoala de maiştri la Lupeni. A lucrat în Întreprinderea Minieră Uricani, până la pensionarea sa, pe caz de boală, ca electrician de mină.

Activitatea literară cea mai importantă a desfăşurat-o în cadrul cenaclului „Lira” din Lupeni şi a cenaclului „Flori de mină” din Uricani. Până acum câţiva ani, a fost prezent în majoritatea manifestărilor literare care au avut loc în Valea Jiului. În anul 1984, obţine Premiul al II-lea la concursul republican al cenaclurilor literare de la Focşani, Premiul I şi trofeul „Lampa de Aur” la cea de-a XIII-a ediţie a festivalului de poezie „Cântecul adâncului” ce a avut loc la Petroşani. A publicat în mai multe reviste literare, cum sunt „Steaua” şi „Tribuna”, în culegerile „Cântecul adâncului” şi „Incandescenţe subterane”, editate de Cenaclul literar „Panait Istrati” din Petroşani. A fost mereu prezent în presa locală din Valea Jiului cu poezie şi articole, majoritatea legate de activitatea din adâncuri, pe care poetul o exprimă sugestiv în poemul „În mină”: „se dilată pupila / universului / apoi cobor iar / din întuneric în întuneric / reîntrupându-mă / în veşnicia pântecului / matern”.

Debutul tardiv, în volum, al lui Ion Nicu Ţigăntele s-a datorat unor împrejurări care au ţinut mai mult sau mai puţin de voinţa autorului. Debutul său este posibil azi prin bunăvoinţa Primăriei din Oraşul Uricani, a primarului şi consilierilor care acordă o atenţie deosebită actului cultural.

Cartea prezentă este formată din trei părţi: Cuvinte văruite, La căpătâiul seminţelor şi Onomastici. Ea este rezultatul de o viaţă al poetului care, în cea mai mare măsură, a scris pentru sine, pentru că aşa a simţit. Din acest motiv, nu vom găsi aici niciun fals, ci doar dovada cea mai clară a unei sensibilităţi care s-a transformat într-un dar artistic pentru ceilalţi. Autorul este conştient de acest fapt atunci când spune: „Fântână sunt / şi cer şi mare / şi uneori chiar vas / răpit de valuri / dar nesupus furtunii; / nu sunt măsluitor de verbe...”. Autentica devenire a poetului este însoţită aproape întotdeauna de gândul care uneşte cerul cu pământul şi acest gând este sprijinul pe care-l găseşte într-un arbore atunci când puterile îl părăsesc. Cuvintele văruite au rolul de a salva utopia poeziei şi uneori pe cea a vieţii de zi cu zi.

Ion Nicu Ţigăntele este un poet înzestrat cu darul rar de a reda într-o formă simplă conţinuturi esenţiale, aşa cum o face în poemul Rapsodie: „E toamnă / şi vântul suflă / păsările / şi frunzele / e toamnă / şi noaptea / acoperă / sufletele amare / amare / ca o bălărie”. Există în acest poem o economie esenţială de cuvinte, aşa cum se poate întâmpla la un poet care trăieşte sentimentul poeziei dincolo de cuvinte. Atunci când se ajunge la forma: „Păsările fac sul orizontul / răsucindu-l în golul / din oase” cuvintele nu mai au decât un rol secundar şi limba devine mai mult decât cuvintele.

Fără pretenţia de a fi găsit toate înţelesurile poeziei lui Ion Nicu Ţigăntele, lăsând acest lucru pe seama cititorilor, cred că ne aflăm în faţa unui poet de o reală valoare, înzestrat cu talentul şi sensibilitatea unui artist autentic. Am speranţa că acest volum de debut va fi un început care va determina o deschidere mai optimistă a autorului spre actul creaţiei. Poezia poate deveni un mod de viaţă, dar nu trebuie împiedicată niciodată să se manifeste deplin pentru că ea este un act liber şi deschide pentru noi o lume a divinului. Ea este poarta prin care trecem dincolo de toate neputinţele noastre pământeşti, într-o lume în care putem visa oricând liberi.

 

Ion HIRGHIDUŞ