Care pe care şi toţi ca unul

 

Preacunoscutul şi în veci neuitatul Ion Liciu era un demn ambasador al umorului pe aceste ţinuturi aflate (în deplină cunoştinţă de cauză) între cele două Jiuri, care se pregătesc fiecare dimineaţa (şi în taină) pentru întâlnirea cu Dunărea, cea venită din Vest, cu un vast bagaj de cunoştinţe hidrologice. Adevărul e că un umorist ca Liciu se naşte o dată la o sută de ani şi poate nici atunci. Să nu-l lăsăm cu niciun preţ să se disipeze în aburii uitării! Acea uitare mai cumplită decât moartea Citez un vers dintr-o poezie a lui, pentru că era şi poet şi încă unul care trăia prin poezie şi poezia trăia prin el: „Vine moartea să te ia/ Să te ducă în uitare!”. Iată că el conştientiza că uitarea e singura care te poate îngropa definitiv (şi irevocabil, cum ar fi adăugat el).

Într-o anumită zi pe care uitarea (că tot vorbeam despre ea) a ciopârţit-o în cioburi de amintiri, în neuitatul local (care a răposat între timp) „opt ori patru” intră silenţios, ca un elefant într-un magazin de porţelanuri (cum ar fi spus Liciu), distinsa poetă şi în acelaşi timp umoristă, doamna (cu D mare) Maria Dincă, printre puţinele femei autohtone, şi nu numai, pentru care umorul nu era un impediment. Neavând altă treabă în acel moment, îşi face de lucru şi îl provoacă la un schimb de replici, cu ritm şi rimă, ştiind că Liciu se urnea mai greu, dar de fapt el atât aştepta. Maria nu zăboveşte prea mult şi îi serveşte momeala cu un creion aproape bont pe un şerveţel deşirat, o adevărată aventură în domeniul scrisului:

Dragă Liciu, bunăoară,

N-am să zic acum nici pâs,

Scrisul tău întâi te-omoară

Şi apoi... te ia în râs!

Liciu o privea dintr-o parte, mustăcea molcom (deşi n-avea mustaţă) şi îşi căuta vreme îndelungată pixul. Operaţiunea asta dura cât putea el să tragă de timp. În toată această vreme, epigrama se cocea în minte (la foc mic) ieşind aburindă pe hârtia imaculată:

Măi Mărie! Cu umorul

Poţi să faci şi ceva bani.

Ce-ţi rezervă viitorul?

Poate încă câţiva ani!

Maria Dincă tocmai îşi sorbea cafeaua cea de toate zilele, luă act de prezenţa epigramei în aerul acela încărcat de fum, epigramă care (după spusele ei) nu făcea nici măcar un râs sănătos (nici vorbă de mai mult de două hohote în plus) şi încropi încă una (la repezeală) pentru că, tot după spusele ei, umorul comis în viteză are o doză mai mare de receptivitate:

Liciule, tu şi umorul

N-aveţi nicio legătură.

El frizează viitorul,

Tu, în schimb, doar... dai din gură!

La chestia asta citită cu glas tare, Dumitru Dem Ionaşcu, aflat şi el prin preajmă, adică la masa alăturată, pufnea în râs, deşi Liciu îl avertizase în nenumărate rânduri că nu avea, nici măcar în cantităţi infime, acel simţ deosebit de util unei fiinţe bipede şi anume simţul umorului. Dar totuşi fiind mai îngăduitoare şi ca să-l „promoveze” atenţiei celor din bar îl lăsa/invita să-i răspundă în locul lui Liciu, acesta fiind dus, cu gândul, cine mai ştie pe unde. Şi Ionaşcu nu ezita mai mult decât trebuia:

Liciule, de ce nu stai

Ca să-ţi savurezi lichiorul?

Altă treabă să nu ai

Că Măria nu-i... umorul!

Văzându-se încolţit fie în stânga, fie în dreapta, fie în faţă, fie la dos, Liciu nu întârzia să le-o arunce în faţă, aşa direct, „cu ritm şi rimă” (citat din el):

Demule, Măria ta

Nu-i mai brează decât mine

Şi atunci nu te-aştepta:

Râde-te de ea, mai bine!

Bineînţeles, doamna Dincă, de regulă, nu ştia să râdă, nu slobozea de după cortina emoţiei niciun zâmbet, dar în ochi i se zărea deja postamentul viitoarei epigrame pe care tocmai avea intenţia s-o comită:

Ioane, nu-l lăsa pe Dem

Să-ţi dea iama-n epigramă!

Aceasta nu-i un îndemn!

Doar o băgare de seamă...

Imediat după citirea acesteia, Liciu s-a deplasat la compartimentul de o singură persoană numerotat, de regulă, cu un scor alb (zero-zero), Dem Ionaşcu simţindu-se obligat să răspundă în locul lui, deşi (în clipe de reverie) susţinea că acest loc nu putea fi ocupat de nimeni, zise:

 

Nu ştiu dac-ai observat

Ţin să se-evidenţize

Pe Liciu l-ai obligat

Ca să se... „elibereze”.

Maria, care tocmai se pregătea minu­ţios să „spele putina” (citat din ea cu cuvinte proprii) dar ţinând neapărat şi foarte stăruitor să-şi pună inimitabila-i amprentă pe finalul acestor contre, dă un ultim upercut de stânga (că pe partea aia stătea) şi apoi o directă la figură (ce e drept poeta era o mare

figură), adresându-se ambilor

combatanţi:

Eu sunt singura redută

Ce n-o cuceriţi prin ani.

Chiar de posedaţi valută,

Aveţi umor... de doi bani!

Plecarea bruscă a acesteia a lăsat un gol la masa respectivă, precum şi la cele înconjurătoare, acoperit doar de muzica în surdină şi de murmurul discuţiilor clienţilor de fiecare zi. Liciu îşi numără mărunţişul şi constată o gaură în buget, fiind obligat să recurgă la datorii externe. Ionaşcu, pe post de FMI, se obligă să accepte, cu condiţiile de rigoare, adică contra unei singure epigrame comisă de veşnicul cavaler al umorului, Ion Liciu, care nu stătu mult căzut pe gânduri şi consumându-şi ultimele picături de pastă din veşnicul lui pix cu nuanţe move (şi irizări de geniu) citi cele scrise în prealabil:

Demule, tu cu Măria

Faceţi din umor un sport.

Multe suportă hârtia!

Doar eu singur vă suport!

Se face linişte. Liciu savurează băutura sponsorizată de Ionaşcu. Acesta din urmă tocmai îşi pregăteşte, pentru scos fum, legendara-i pipă, realizată din fildeşul unui elefant (care s-a sinucis pentru pace şi alte tertipuri comuniste). La radio se dă o melodie peste puterea lor de înţelegere, un intrus de nota zece de la o masă alăturată le plăteşte încă două rânduri, să fie cu soţ. Barmana îi ispiteşte de un banc, două, având chef să râdă. Şi în acel moment chelneriţa (care semăna perfect cu Olive din Popey marinarul) le duce un bileţel, lăsat de „doamna ce tocmai plecă”:

Dragă Ioane, dragă Dem,

S-aveţi multă voie bună

Când în rai o să vă chem

Iar vom râde împreună.

N-a fost aşa. Întâmplarea a făcut ca ea să moară ultima. La fel ca într-o epigramă scrisă de Liciu:

Statul nostru pe pământ

N-a ţinut o veşnicie

Câţiva în pământuri sunt

Şi-alţii aşteaptă ca să vie!