Interviu din anii trecuţi cu actorul Mircea Pânişoară

 

Moto: Să fii un înger izgonit din rai!

Cunoscutul actor (în special de comedie) în ultimul lui an de viaţă (bineînţeles, el necunoscând acest lucru) a închinat, prin aceste răspunsuri, un test de fidelitate cu admiratorii săi, atâţi câţi erau pe atunci, atâţi câţi îl păstrau în suflet, inimă şi cuget, ştiind că omul simplu (sau complicat) nu poate trăi decât o singură viaţă şi numai una (aşa cum trebuie să fie, nu aşa cum au vrut-o), pe când un actor poate muri sau învia de câte ori se iveşte un rol numai şi numai pentru el, numai şi numai pentru că e conştient că trăind mai multe vieţi străine o împlineşte pe a lui, cea de toate zilele. Pauză la repetiţie. Repetiţie cu costume, repetiţie cu vorbe, repetiţie cu viaţă şi moarte. În rest nimic. Doar destinul care chicotea pe la colţuri neavând altă treabă de făcut. Nu-mi mai amintesc piesa nici să mă pici cu ceară. În orice caz, avea un rol secundar, roluri pe care el personal le aprecia cel mai mult deoarece, spunea el, în aceste ocazii puteai să arăţi - mai mult pe ocolite, desigur - tot ceea ce poţi arăta şi chiar ceva pe deasupra. Fusese chemat din pensie şi de-abia realizase, cu amărăciune, că memoria îi devenise un duşman ireversibil.

 

- Maestre, pot să-ţi pun o întrebare?

- Da, dar vezi unde-o pui, să n-o calce ăştia-n picioare, că e iarnă şi toţi şi-au luat bocanci de scandal.

- Dacă priveşti în urmă, cum vezi viaţa ce tocmai trecu?

- Îmbrăcată-n două culori, când roz, când albastră.

- Totuşi, care culoare e primordială?

- Nu s-alege! În orice caz, viitorul o va decolora...

- Dar, poate, le va păstra parfumul!

- Nicidecum. Culorile nu sunt flori, ele sunt orice altceva şi de cele mai multe ori dor cumplit. Şi lasă răni adânci. Nu numai pe retină ci şi în suflet. Nu numai în suflet ci şi dincolo de el. Şi dincolo de dincolo...

- Bine. Trecutul l-ai văzut, prezentul îl vezi. Ce îmi poţi spune despre viitor?

- Nu prea multe! Nu am avut niciodată încredere unul în altul.

- Să sperăm că, până la urmă, vă veţi împăca unul cu altul!

- De el depinde.

- Regreţi vreun rol interpretat?

- Nu! Doar gesturile nevrute. Şi cuvintele nerostite. Atât.

- Cum ai fi vrut să arate viaţa?

- Exact altfel de cum a fost!

- Dacă ar fi trebuit s-o iei de la început, ce ai fi vrut să faci?

- Tot ce-am făcut şi până acum... Nimic în plus.

- Chiar?

- Eh, am vrut să dau şi eu un răspuns inteligent.

- Ce rol ţi-a plăcut cel mai mult?

- Cel din viaţă! Deşi l-am interpretat cam prost.

- A fost un rol complicat?

- Nu. Mai degrabă desuet.

- Câte femei au trecut prin viaţa ta?

- Întrebarea STAS era „prin patul tău”, dar îţi apreciez pudicitatea. Aşa se spune, parcă...

- N-ai răspuns la întrebare. Erai bun ca politician. Ăştia o dădea tot timpul cotită!

- Da. Am avut multe şi niciuna... nu e un răspuns evaziv ci unul filozofic.

- Nu ştiam că-ţi place filozofia...

- Nici eu!

- Preferi drama sau comedia?

- Personal, prefer drama dar, din păcate, sunt preferat de comedie. Şi dăi şi râzi. Până la ultimul hohot... de plâns!

- Dacă ai fi fost pictor, cum ai fi vrut să fie tablourile tale?

- Cu ramă aurie.

- Dar dacă ai fi fost muzician?

- Îmi pare rău. Nu am ureche muzicală...

- Şi, probabil, nici voce.

- De asta n-am, în niciun fel, cunoştinţă.

- Îţi plac poeziile?

- Doar să le recit. Atât. După aia le uit.

- Ai avut întotdeauna un drum al tău în viaţă?

- Da. Pe care-au circulat toţi, ca la ei acasă.

- Ai vrut vreodată să schimbi lumea?

- Nu. Dar ea pe mine, da!

- Ţi-a plăcut băutura?

- Nu mai mult decât eu ei!

- Sau dumneata ei...

- Gura păcătosului adevăr grăieşte!

- Şi grăieşte  ca lumea?

- Ei, parcă nu ştii tu cum e lumea...

- Îţi plac proverbele?

- Doar dacă sunt în favoarea mea.

- Ai încercat vreodată să „comiţi” o piesă de teatru?

- Nu. Niciodată n-am avut pixul la îndemână.

- Comedie sau dramă?

- Poliţistă.

- Ai fi vrut să fii poliţist?

- Nu sunt sigur. Mai întreabă-mă şi mâine. 

- Ce-ai fi vrut totuşi să fii?

- Să fiu un înger izgonit din rai...

- Ce reprezintă îngerii pentru tine?

- Legătura dintre noi şi cer.

- Şi cerul?

- Ceva foarte îndepărtat/ Să poată fi adevărat! Observi că fac versuri? Poetul din mine stă la pândă. Şi intervine când e cazul... Şi chiar când nu e. 

- Ce admiri cel mai mult la îngeri?

- Aripile şi albul lor de vis.

- Dă-mi o replică celebră! 

- Îmi pare rău, dar nu am la mine. Promit însă să fac rost. 

- Am auzit că stai rău cu memoria...

- Inexact. Ea stă rău cu mine...

- Ce-ţi lipseşte cel mai mult?

- Şi cel mai mult şi cel mai puţin. Îmi lipseşte valuta. 

- Îmi pare rău, da‘ nu deţin aşa ceva. Dar de ce îţi trebuie valută? Ca să faci, ce?

- Ca să nu fac nimic...

- Ai impresia că faci prea multe?

- Începi să devii impertinent şi cum, oricum, nu plăteşti interviul, s-ar putea să te las în ceaţă, sau cu ochii în soare, sau ca la dentist...

- Le ai cu expresiile...

- Doar sunt actor, ce naiba! 

- Totdeauna am ţinut la tine şi pentru că aveam acelaşi prenume...

- Se spune „tiz”, nu găseşti?

- Nu găsesc nimic, niciodată.

- Băi, îmi place că scrii despre mine, dar las-o mai moale! Viaţa sau talentul meu (despre care oricum n-ai spus o iotă) nu a apărut în niciuna din întrebările tale. Este?

- Da. Iartă-mă! Mea culpa! Ce le urezi fanilor tăi?

- N-am!

- Şi dacă aia avea?

- Nu le-aş ura nimic. Să-şi facă rost! 

- Cum închei interviul?

- A fost un interviu? Nici n-am băgat de seamă.