Anul 2014 a adus în atenţia etnologilor şi a pasionaţilor de viaţa satului românesc o nouă contribuţie a domnului Dumitru Gălăţan-Jieţ. Domnia sa, deşi medic stomatolog de profesie, beneficiind de amprenta satului de altădată, este un fin şi dibace analist al prefacerilor comunităţilor rurale, „din Valea Jiului” , de „ieri” şi de „azi”.

 

Sensibilitatea sa, bine transmisă, în această formă descriptivă, îşi află originea în neîntrerupta legătură cu oamenii şi locurile natale.

Dincolo de simţămintele sale, autorul caută şi reuşeşte să ne convingă de obiectivitatea şi rigurozitatea demersului său, după ce însuşi anticipa în titlul unei alte lucrări apărute în 2013:„…dincolo de legende şi povestiri”. Metoda sa de lucru, specifică obştii istoricilor: „Am încercat ca fiecare informaţie ce venea din trecutul oieritului să fie verificată din cel puţin 2-3 surse…” confirmă, încă o dată, caracterul ştiinţific al lucrării.

„Păstoritul din Valea Jiului ieri şi azi” este generosul titlu al volumului, apărut la editura „Măiastra” din Tg-Jiu, care, deloc superficial, este bine structurat şi compartimentat în 12 capitole. Deci, deşi tema este foarte extinsă ca şi concept spaţio-temporal, tratarea subiectului s-a făcut sistematic şi în profunzime, o muncă istovitoare de… momârlan.

Primul capitol tratează istoricul oii prin raportare la izvoare antice, dar şi la tradiţia locală confirmată prin colinde. Valoarea ritualică sacră a colindului îşi află originea la  „…însuşi Creatorul lumii: Dumnezeu”, oaia fiind deopotrivă mijloc de supravieţuire şi cale a vieţii spirituale. De aici rezultă şi obligaţia păstoritului de a cinsti sărbătorile. Contextul în care autorul face referire la dispariţia nedeii din ziua de Sânziene de la „Poiana Muierii” este unul interesant şi deloc întâmplător.

Anul 1947 este identificat drept un început al pierderii sacralităţii şi a tradiţiilor. Expunerea aparent etnografică are evidentă conotaţie istorică. Toate raportările autorului se fac la perioada dinainte de 1947: cercetările lui Romulus Vuia şi Traian Herseni, formele de asociere interbelice (spiritul de iniţiativă), pildele părintelui Arsenie Papacioc („O întrebam pe mama mea, când dădea oaia din picior înainte de culcare: de ce dă din picior? Iar mama îmi zicea: Se închină, mamă”) (p. 74).

Capitolele următoare se referă la tipurile de păstorit şi la vecinătăţi („Mărginenii sibieni şi Novăcenii vecini de munte ai Jienilor”). Pe parcursul acestor capitole ca, de fapt, pe al întregii lucrări, argumentarea expunerii se face cu fotografia document. Corelarea naraţiunii cu imaginea ne relevă un tablou complet şi sugestiv de rezistenţă spirituală  având  ca mijloace principale transhumanţa şi portul tradiţional.

Extrapolând, putem considera că însăşi sinteza de faţă a lui Gălăţan Jieţ are un caracter transhumant văzut prin prisma permanentei pendulări, trecut ( mai ales perioada interbelică) – prezent (după anul 2000) şi relevat de experienţele şi preocupările de o viaţă ale domniei sale. Faptul că cercetarea domnului Jieţ abordează două temporalităţi distincte, nu înseamnă că este o temă partizană, lacunară sau superficială, chiar din contră, martorii şi  filiaţia martorilor asigură principiul şi forma de continuitate istorică (Ex. Dan Moşic - Ilie Moşic; p. 64).

„Vechi portrete de oieri, aduse în actualitate” (p. 101-131) este cea mai consistentă pledoarie a continuităţii ocupaţionale, întocmai cum „Sărbătorile pastoral-agrare şi superstiţiile legate de oi” (p. 68-78) şi „Leacurile ciobanilor în bolile oamenilor şi animalelor” (p. 96-100) sunt veritabile modele de tratare a unui subiect preponderent etnologic decât sociologic. Constatarea este necesară, întrucât cea mai mare parte a cărţii cuprinde informaţie cu specific sociologic: acolo unde se face vorbire despre asociaţii ale oierilor (p. 14); despre analiza şi evoluţia unor familii de oieri (p. 101 şi urm.); despre tipurile de păstorit (capitolul 6: „Oi şi oierit în Valea Jiului”); unde se realizează corelarea dintre evoluţia şeptelului (capitolul 9), situaţia economică a oierilor şi măsurile legislative şi tehnologice de susţinere a acestei ramuri agricole (oieritul); şi bineînţeles, acolo unde se evidenţiază rolul femeii ca element de vitalitate al comunităţii şi păstrătoare a tradiţiilor (vezi foto„Mama Raveca” p. 45; capitolul 11: „Mari ciobani” în rândul femeilor jiene).

În abordarea subiectului, dincolo de folosirea surselor clasice de informare, autorul este şi un rafinat şi direct observator al realităţilor cotidiene. Pe baza observaţiilor (metodă sociologică) se fac multiple comparaţii şi se extrag concluzii privitoare la o anume situaţie, la un moment dat, ceea ce valorizează lucrarea în timp. Mai precis, relevanţa informaţiilor se extinde deodată cu actualitatea acestora. Dacă dl. Jieţ s-ar fi limitat la prezentarea nostalgică a ocupaţiei, fără a raporta totul la prezent, (chiar dacă raportarea a fost uneori o experienţă dureroasă) valoarea lucrării ar fi fost substanţial ştirbită. Oricine va deschide această carte peste vreo 20-30 de ani va afla toate detaliile despre cum se face acum, de pildă, „Văratul oilor” (cel mai consistent capitol, p. 132-191), câte din vechile practici s-au păstrat, care sunt noile mijloace de lucru şi bineînţeles, noile provocări.

În urma acestui tip comparativ reies şi constatări amare: „În ultima perioadă s-a constatat o reducere serioasă a numărului oilor şi bineînţeles a oierilor” (p. 192) sau , referitor la satul natal al familiei Părău: „În anul 2003 […] în sat mai erau doar trei familii, ulterior a rămas una singură, un singur locuitor din tot satul, restul plecaseră spre oraş ori părăsiseră această lume. În anul 1938 în sat erau 42 de case cu familiile aferente” (p. 229).

Viaţa momârlanilor este prezentată ca una aspră, dar frumoasă. Prezentarea bucătăriei ciobăneşti (p. 250-264) are rolul de a face cunoscut traiul acestora în toate compartimentele sale: tradiţii, spiritualitate (p. 246-250), truda zilnică, valorificarea produselor. Din talentul de povestitor al autorului, exersat probabil la stână, pe lângă foc, din când în când, a reieşit, chiar dacă aparent fragmentată, o naraţiune plăcută şi unitară, presărată cu experienţe din copilărie şi expresii neaoşe ca într-un veritabil bildungsroman (p. 111-118).

Aşadar, adresabilitatea cărţii domnului Gălăţan-Jieţ este cât se poate de extinsă. Specialiştii o pot vedea cu interes şi felurite valenţe şi acum, şi altădată, pasionaţii o vor gusta cu plăcere trăind într-un ritm cu autorul iar cei mai tineri ar putea găsi aici modele de viaţă sau, cel puţin motivaţia unui respect profund pentru tot ceea ce este legat simbiotic de viaţa oamenilor muntelui. 

Până la urmă, este o admirabilă demonstraţie că muntele nu desparte, ci… uneşte.

Victor Albinel FIRESCU