Poeme scrise pe drum

Reportajul difuzat în această seară pe Kapital TV e filmat pe jumătate la redacţia ziarului pe care tocmai îl citiţi şi pe jumătate acasă la Marian Boboc. Prima impresie pe care şi-o face oricine când îi trece pragul e aceea că Marian trăieşte într-o casă locuită de cărţi, care-i dau voie şi lui să stea pe acolo: pe toţi pereţii stau înşiruite volume care mai de care, de la istorie literară la memorialistică ori albume de artă. Totul e rânduit cu grijă, să-l găseşti uşor pe Kurt Vonnegut ori pe Paul Goma, şi rafturile încărcate de cărţi, alături de fotoliile comode, n-au cum să nu te îmbie la lectură. Dacă Borges avea dreptate când zicea că Raiul trebuie să fie o bibliotecă, atunci Marian Boboc e de-a dreptul norocos, pentru că are deja raiul lui personal. 

Aş fi stat să frunzăresc vreo câteva volume, lângă cafeaua servită cu dichis, din porţelanuri fine, dar aveam de pus nişte întrebări şi de primit oarece răspunsuri, aşa că, vrând-nevrând, l-am aşezat pe Marian la cadru şi am început să vorbim despre poezie, că asta-i întâia lui vocaţie. Ne-am amintit cu plăcere de cenaclu, de interminabilele discuţii din cafenea - ah, ce reportaje ar fi ieşit dacă cineva ar fi pus o cameră acolo! - sau de prietenii noştri plecaţi în cealaltă lume, şi n-am rezistat tentaţiei de a-l ruga să citească un poem. Ceea ce a şi făcut, după cum puteţi vedea deseară.

Deşi se ocupă sistematic de mai mulţi ani cu istoriile vechi ale Văii Jiului, Marian spunea că nu s-a îndepărtat de poezie, ba dimpotrivă. „Scriu poezie, citesc poezie, pentru că nu poţi spune că de la un moment dat nu mai eşti poet. Când ai această licoare otrăvitoare frumoasă în sânge, când curge prin tine, o ai până la sfârşitul vieţii, pentru că poezia este peste tot, unde merge poetul, mai ales. Poet eşti sau nu eşti, nu poţi fi făcut la fără frecvenţă sau la apelul de seară al poeziei”, spunea poetul Marian Boboc.

Şi dacă tot zicea că poezia e acolo unde merge poetul, Marian a mai spus că cele mai multe dintre poemele sale au fost scrise fie prin gări, fie în vagoanele trenurilor, care, pentru poet, par să fie cel mai bun mediu de lucru. „Cele mai frumoase poezii ale mele sunt scrise pe peronul gării sau în mişcarea vagoanelor. Cred că din cel mai recent volum de poezie, trei sferturi e scris în tren. N-am mai călătorit de la o vreme, dar mi se-arată o călătorie cu trenul - în maşină nu pot să scriu - de unul singur şi abia aştept să mai scriu. Nu plec nepregătit, am o agendă în care scriu, dar am mai scris şi pe foi sau pe manşetele ziarelor”, îmi povestea Marian, care, deşi are un birou clasa-ntâi pe balcon, nu îl foloseşte decât pentru minuţioasele lui imersiuni în istoriile Văii Jiului.

 

Singura prăvălie care nu dă faliment…

…nu e alta decât Prăvălia cu istorii, pe care o citiţi deja de 151 de numere, ca supliment al ZVJ, şi aşa am ajuns la partea a doua a discuţiei cu Marian, pentru care 

ne-am mutat în biroul lui de la redacţie.

Încă de la Dosarele Ortacul, care au precedat îndelungata apariţie a Prăvăliei cu istorii, Marian Boboc a dat dovadă nu doar de perseverenţă în studiul arhivelor, ci şi de o viziune aparte, care l-a ajutat să aducă la lumină, asemenea unui arheolog ce desparte feliile timpului, căutând visatele comori, poveşti nemaipomenite, care dau seama de felul în care trăiau, iubeau şi mureau cei care au trăit aici cu un veac în urmă. Parfumul de epocă al relatărilor despre evenimentele de seamă din viaţa Văii e dublat de conexiunile pe care Marian le face între evenimente, mergând deseori pe firul lor, aşa cum s-a întâmplat cu relatările despre zbuciumata viaţă a minerilor. Istorii fascinante, cum e cea a inventatorului din Lupeni, o poveste demnă de Hollywood, poveşti de amor interbelic sau discursuri grave redate cititorilor după aproape un secol au (re)văzut lumina tiparului datorită unui demers unic, pe care Marian Boboc şi-l asumă în ciuda efortului pe care îl presupune.

„Din pasiune s-a născut acest demers şi din dragostea mea faţă de istoriile Văii Jiului. Prăvălia cu istorii nu este o publicaţie de istorie, ci una de istorii, subliniez lucrul acesta. Am intrat odată într-o bibliotecă universitară, am răsfoit nişte ziare interbelice şi în momentul acela s-a declanşat o iubire nebunească: eu, care eram poet şi, fiind poet, prin alte locuri eu cutreieram, nu m-am gândit niciodată că voi deveni un cercetător în arhive şi în biblioteci. Însă, încetul cu încetul, am începu să adun documente şi am pornit în 2008 această inedită publicaţie”, spunea Marian despre începuturile acestei Prăvălii…, care nu cunoaşte criza.

L-am întrebat pe Marian cum crede că ne vor vedea, peste o sută de ani, viitorii cercetători prin arhive, şi răspunsul lui ar trebui să ne îngrijoreze. Urmăriţi interviul din această seară ca să vedeţi despre ce e vorba, dar şi ca să aflaţi ce mesaj cutremurător a găsit Marian Boboc într-un dosar îngălbenit de vreme.