În aceeaşi ordine de evenimente, până şi kitsch-ul Eurovision e semnificativ: deşi nu mai suntem o naţiune, avem sentimentul că locuim în chiar buricul Lumii, când de fapt am ajuns groapa ei de gunoi. Tot ce a fost şi e valoros în acest popor a căzut şi cade sub coasa netrebnică a unei mafii interne necruţătoare. În Sport, cu care ne-am mândrit multă vreme, fenomenul e cel mai vizibil. Handbalul feminin a căzut de curând, fotbalul e mort demult, rugbyul nici nu mai există.

În Cultură, lucrurile se petrec întocmai ca în Sport, ca peste tot ce mai mişcă în societatea românească. Literatura e plină de avortoni ce pozează în mari scriitori. Ultimul mare filozof român, Noica, e repudiat până şi de cei câţiva impostori pe care i-a cultivat el însuşi în tinereţe, crezând sincer în posibilităţile lor: dar murgii potenţiali s-au dovedit a fi nişte gloabe. Teatrul a devenit o agora unde se vinde pătrunjel pe post de mari spectacole, unde directori netrebnici şi regizori subţirei „supervizează” pe cei cinci spectatori nedumeriţi că veniseră să vadă o piesă de teatru şi au în faţă o însăilare penibilă. Cu largul concurs al tuturor celor (i) responsa­bili de Cultură, piesa de teatru românească, viguroasă şi mereu surprinzătoare, a fost înlocuită de „text dramatic”. Adică sifon cu puţină ceară roşie, cât să-i dea culoarea roz a sângelui pe care Cristos l-a pierdut zadarnic pentru omenire şi de-a dreptul degeaba pentru români.

Personal, nu trăiesc o dezamăgire, pentru motivul simplu că niciodată nu mi-am făcut iluzii cu privire la destinul acestui popor pe care, oricât ar fi de surprinzător şi desuet, declar că îl iubesc cu toată fiinţa mea. Şi când afirm că s-a jigodit într-o periculoasă măsură, o fac ca şi cum mi-aş smulge din carne. Dar adevărul trebuie spus, cu toate mârâielile ameninţătoare ale javrelor de serviciu.

L-am înjurat ani de zile pe marinel, singur, în marginea unei pagini de ziar, pe bună dreptate, ca să constat acum, fără surprindere, că odată „eliberaţi” politicienii aflaţi până mai ieri în opoziţie, de la centru şi până în Lupeni, îşi strigă lozincile năroade îndemnând un popor înfometat să-i voteze. Dacă ar mărşălui în linişte, ar fi mai decent şi mai potrivit. Şi, oricum, mai puţin neruşinat! 

 

xxx

Un splendid cântec bucovinean se termină aşa: „Dacă piere straja voastră, va pieri şi ţara noastră!”. Care strajă?! Cine mai veghează la bunul mers înainte al acestei ţări? Gărlopani de serviciu fac pe vigilenţii ca nu cumva cenuşa unui aşa-zis poet Nyiro să spurce sfântul pământ al patriei! Dar cine veghează ca milioane de stârvuri ambulante, unele îmbrăcate în simbolice cămăşi naţionale, multe plătite bine din bănişorii noştri, să nu împută aerul pur al brazilor carpatini?!

Gheorghe TRUŢĂ