Un masterat ratat duce la o carte care nu trebuie ratată

După ce am citit câte ceva din Sîrbu, n-am putut decât să îmi imaginez cum era el de fapt, iar regretul de a nu-l fi cunoscut (nici n-aveam cum, eram un puşti când a murit) e dublat de amintirile celor care i-au ascultat poveştile: Nicolae Manolescu spunea că avea o oralitate inegalabilă şi că vorbea mai bine decât scria, Şerban Foarţă mi-a povestit un episod de cafenea în care Sîrbu era în centrul atenţiei, Emil Constantinescu a stat de vorbă cu el o noapte întreagă şi a rămas fascinat de omul pe care îl descoperise, iar Ion Barbu l-a întâlnit o singură dată în viaţă şi de atunci a devenit promotorul operei lui.

În aceste condiţii, cartea lui Mihai Barbu, care şi-a propus să reconstituie mare parte din biografia scriitorului petrilean pornind de la dosarele Securităţii, m-a făcut curios să îl descopăr şi dincolo de Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, iar volumul are marea calitate că, deşi e o teză de doctorat, nu e un text academic, ci o lectură captivantă şi plăcută. Nu doar episoadele biografice, aşa cum sunt ele povestite de Sîrbu ori relatate în documente sunt interesante, ci şi punerea în context asupra Petrilei din vremea copilăriei scriitorului, care dau seama de un farmec iremediabil pierdut al acestor locuri, aflate acum sub spectrul unor măsuri economice fără precedent.

Probabil că Mihai Barbu n-ar fi scris această carte dacă nu ar fi trecut în spatele catedrei. Ca orice om care îşi ia în serios meseria, s-a înscris la un masterat la Cluj, ca să îşi continue studiile, însă programul de acolo l-a făcut să renunţe după scurt timp la idee. N-a mers degeaba la facultate, pentru că acolo l-a întâlnit pe Ion Vartic, cel care avea să îi coordoneze lucrarea, şi care l-a sfătuit să renunţe la maesterat şi să treacă la lucruri serioase. La doctorat, adică, şi aşa s-au născut Memoriile lui Ion D. Sîrbu. O reconstituire.

 

Angoasele unui scriitor: cafeaua şi pixurile BIC

Sunt multe episoadele care merită amintite când vorbim de biografia lui Sîrbu, atât de spectaculoasă încât a devenit subiect de roman - şi ce roman! – pentru Marin Preda. S-a spus despre el că a fost cel mai tânăr conferenţiar universitar din ţară, şi asta la catedra lui Blaga, apoi cel mai bătrân vagonetar la mina Petrila, când comuniştii i-au luat dreptul de a mai publica, iar în istoria deţinuţilor politici a rămas drept iniţiatorul unei slujbe ecumenice de Paşte, care i se datorează, ţinută în celula închisorii. 

Dincolo de toate acestea, scrisorile sale, dar mai ales interceptările Securităţii, care îl monitoriza constant, arată că Sîrbu era şi el un om al timpului său, măcinat de aceleaşi necazuri ca fiecare român din vremea aceea. Povesteşte cum trebuia să cumpere de pe piaţa neagră medicamentele de care avea nevoie, face haz de necaz când i se refuză un loc la cimitir pe motiv că nu murise încă şi îşi roagă prietenii din vest să-i trimită cafea, cât mai multă cafea. “Era permanent în criză de cafea, care nu se găsea pe atunci, şi le scria prietenilor ca să-i trimită. Calcula cât i-ar ajunge dacă i-ar trimite fiecare câte un kilogram, pentru că nu putea scrie până nu bea două ceşti de cafea, şi chiar e un episod amuzant referitor la asta: Ion Negoiţescu îi trimite din Germania un pachet cu cafea şi, după o vreme, îi scrie să-l întrebe dacă a primit-o. În loc de cafea, cei de la vamă îi desfăcuseră pachetul şi îi puseseră î nişte conserve expirate dintr-un lot destinat armatei germane, aşa că Sîrbu a rămas iarăşi fără cafea”, povesteşte Mihai Barbu.

Tot de la prietenii din străinătate, şi tot cu greu obţine, sunt pixurile BIC, cu care făcea corectura materialelor, iar ultimul drum în Valea Jiului l-a făcut pentru nişte brânză pe care i-o promisese cineva din Cimpa. N-au trecut nici 30 de ani de atunci şi pare halucinant, mai ales pentru generaţia tânără, că nişte banalităţi precum cafeaua, pixurile ori un kilogram de brânză deveneau probleme de viaţă şi de moarte, şi totuşi aşa a fost…

Despre Sîrbu se scrie în ultima vreme mult mai mult decât se citeşte, asta şi pentru că     n-are cine reedita cărţile lui. Dacă l-aţi citit, merită să căutaţi şi cartea lui Mihai Barbu, iar dacă nu l-aţi citit pe Sîrbu cu atât mai mult, pentru că aveţi ocazia să faceţi cunoştinţă cu el dintr-o perspectivă unică, aceea a unor posibile memorii, pe care cine ştie în ce chip  le-ar fi pus el în pagină. Fiţi pe recepţie  în seara asta, de la ora 18, pe Kapital TV, pentru un amplu interviu despre Sîrbu, omul care a pus Petrila pe harta marii literaturi.