Nemecsek, p.165-182

 

”Cosânzeana” a pornit la drum cu un program modest, evitând pe cât posibil formulările tranşante, căci „cărarea pe care va trebui să o străbatem nu o cunoaştem încă pe deplin”. Scopul revistei „Cosânzeana” (revistă literară ilustrată) s-ar fixa totuşi în năzuinţa permanentă spre „veşnicul frumos”, ca şi în dorinţa de a înfrăţi arta „cu mulţimea cea mare, aşezându-se prin aceasta în direcţia tradiţiilor progresiste ale presei transilvănene, care s-a preocupat întotdeauna de ridicarea culturală a ţărănimii...

In dezbaterea privitoare la clarificarea rolului literar al revistei „Cosânzeana” a intervenit la un moment dat şi Ilarie Chendi (1872-1913), critic cu mare trecere în Transilvania, dar strămutat la Bucureşti, care a încercat să-şi spună părerea în articolul Cum cred că ar trebui să fie „Cosânzeana. Scrisoare către redacţie.

Criticul Ilarie Chendi nu era străin de mişcarea literară a provinciei şi cu atât mai puţin de cea pornită de revistele din Orăştie în jurul ziarului „Libertatea”(1902-1906) o resurecţie literară de tip junimist. („Libertatea” a apărut la Orăştie în 19 decembrie 1901/ 1 ianuarie 1902 o dată pe săptămână. Redactor responsabil şi editor Ioan Moţa. In 1803 şi 1904 dă, pe lângă numărul de Crăciun, câte un supliment intitulat„Crăciun”/ ceea ce e greşit- nota noastră/. Are ca suplimente. „Foaia interesantă” şi „Tovărăşia”). Atunci, în 1911, el găsea utilă apariţia unei reviste gen „Cosânzeana”, deoarece în afară de „Luceafărul” „nu găsim la noi deocamdată nici o altă revistă, care să se fi pronunţat cu sentimente bune pentru cultivarea cetitului ca d-voastră la „Cosânzeana”. El insistă ca acţiunea principală a revistei să fie dusă în direcţia sporirii numărului de cititori, dar şi a unei exigenţe critice sporite, căci „nu mai trăim în epoca de poezie a dlui V.B.Muntenescu, nu mai trăim în zilele „Zorilor Bihorului”. E nevoie de o ridicare a exigenţelor în toate domeniile, fiind necesare înainte de toate „o limbă aleasă, o cugetare  mai sobră, o simţire mai ordonată”.

Se poate constata că arătându-şi predilecţia pentru astfel de opere „alese, mirositoare”, care să împartă în jur „numai zâmbete, lumină şi încredere” – aşa cum arată programul său –revista poate fi bănuită de preferinţe sămănătoriste idilice, mai ales că în curând după apariţie, criticul oficial devine Dumitru Tomescu. Prin el, şi prin Constantin Saban ( greşeală: numele e Şaban – n.n. M.P.) (n.1885) se face legătura cu revista „Ramuri!”, revistă înfiinţată la Craiova, în decembrie 1905, chiar de scriitorul C.S.Făgeţel, iar prin colaboratori ca Zaharia Bârsan(1878-1948), Ion Dragoslav (1875-1928), Ion Ciocârlan (n.1874), Ştefan Octavian Iosif( 1875-1913), Ecaterina Pitiş (născută în 1884), direct cu revista literară săptămânalîă „Semănătorul”, apărută la Bucureşti în 2 decembrie 1901 cu o existenţă până la 27 iunie 1910. Cu toate acestea, revista „Cosânzeana” va rămâne pe orbita semănătorismului, mai mult prin aspectul teoretic „pornind de la principiile că, odată unificată şi constituită organizarea naţională a statului şi a limbii, literatura trebuie să tindă spre genul pur naţional, semănătoriştii  au cerut şi au cultivat o literatură fidelă sufletului românesc (pag. 773, Enciclopedia României – Cugetarea- Lucian Predescu), căci în mod practic revista va avea o componentă eclectică, adăpostind atât scriitori semnătorişti ( mai ales în prima parte, până la 1915), cât şi pe cei realişti (Liviu Rebreanu (1885-1944), Ion Agârbiceanu (1881-1963) sau simbolişti (Al.T.Stamatiad (n. 1885), Elena Farago (1878-1954), Dimitrie Anghel (1872-1914), Claudia Millian (1889-1961) sau Geroge Bacovia (1881-1957).

Constatăm că până în 1915 însă influenţele semănătoriste sunt de necontestat, apoi preponderenţa realistă creşte. De altfel, cu excepţia acestei perioade (1912-1915) când D.Tomescu va încerca să imprime o direcţie ideologică revistei „Cosânzeana”, publicaţia nici nu va mai avea vreun critic oficial şi nici nu va nutri ambiţia de a purta polemici sau de a imprima direcţii în câmpul literar, mulţumindu-se cu rolul de a publica doar literatură.

Imediat după apariţie, în 1912, ea va încerca să-şi creeze o platformă critică. Primele atacuri, revista le va deschide împotriva simboliştilor care mai ales prin condeiul lui Ovid Densuşianu (1873-1939) şi Emil Isac (1886-1954), contestaseră scrisul lui Octavian Goga, la mare cinste aici.

Într-un articol intitulat O anomalie literară Constantin-Saban Făgeţel se luptă cu grupul „Vieţii noi” ( ziar politic apărut la Cernăuţi în 6 ianuarie 1912 până la 1918, redactor G.Stoica) ale cărei încercări le consideră incapabile să alcătuiască o „poezie nouă” prin însuşi faptul că sunt lipsite de profunzime artistică: „Simbolismul e într-adevăr un curent de poezie. Reprezentarea  lui însă nu se poate face prin imitaţie, ci prin chemare şi prin necesitate”. Reluându-i ideile, D.Tomescu a continua disputa cu „Viaţa nouă” în articolul Elogiul luptelor literare arătându-se conciliant cu toate curentele în măsura în care ele au acoperire teoretică. D.Tomescu îşi ia oficial rolul de critic în septembrie 1912, când îşi deschide o rubrică specială, intitulată „Săptămâna literară”, în care „se vor perinda oameni, credinţe, moravuri, apucături şi probleme din viaţa noastră”. 

La deschiderea rubricii se dezlănţuie împotriva „anarhiei literare” din ţară şi a versificatorilor de duzină. Cere intervenţia promptă a criticii împotriva acelora care de ani de zile se îndeletnicesc cu „madrigaluri pentru inelele din fustele cucoanelor”. E revoltat şi de atitudinea unor ziare şi reviste din Ardeal prea tolerante cu astfel de producători ( ele „s-au distins printr-o vădită lipsă de curaj, iar, uneori, printr-o surprinzătoare curtenire faţă de oameni şi faţă de manifestări care ar fi trebuit să primească de aici, din Ardeal, dispreţul şi osânda cuvenită”).

Laudă în acest sens pe Ilarie Chendi, a cărui activitate a reprezentat o etapă importantă.

În următoarea „Săptămână literară” îl atacă pe Alexandru Macedonski(1854-1920) şi revista „Flacăra”...ca apoi să treacă la o analiză mai adâncă a curentelor idealiste de gândire care fac „apologia intuiţiei iraţionale” în problemele de creaţie şi care vor o recrudescenţă deosebită între cele două războaie mondiale. D.Tomescu remarcă foarte bine că progresul social a adus după sine curente noi de gândire care se manifestă uneori în direcţii contrare decât cele aşteptate: „Ne găsim într-o epocă de reacţiuni exagerate şi exagerarea merge uneori până la ridicul. Societatea de astăzi vrea cu orice preţ să-şi deschidă resurse noi de idealism şi stăpânită de această tendinţă loveşte, cu înverşunare nesocotită în tot ce crede ea căi se poate pune în drum, limitând sfera aspiraţiilor ei. In faţa pozitivismului ştiinţific a pus misticismul filosofic; în faţa şcoalei parnasiene, a pus şcoala simbolistă; în faţa esteticii raţionaliste, care degenerase în cele mai primejdios dogmatism academic, a pus misticismul estetic, - şi pretutindeni a căutat să pună la baza mişcărilor ei individualismul, deschizând o epocă de exagerări, de aberaţii şi de ciudăţenii”.

Remarcăm faptul că revista ridică şi problema romanului românesc, într-o vreme în care acest este neglijat cu desăvârşire. Semnatarul articolului (D.M.) remarcă stadiul înaintat al nuvelisticii româneşti „cu carene-am putea prezenta oricând la literatura universală, fără teamă de a fi respinşi dar arată că nu avem încă nici un roman desăvârşit, acestea suferind cu toate din pricina construcţiei. Pe linia acestor preocupări, revista pledează pentru claritate şi frumuseţea limbii, luând atitudine printr-un articol al lui Al.Tălăşescu, împotriva „barbarismelor” împrumutate din alte limbi, adevărate stricătoare de armonie(Al.Tălăşescu s-a născut în 1863 la Hălmagiu. Medic, şeful serviciului sanitar al portului Constanţa. Transferat intern de spitale în Bucureşti şi asistent al prof.dr.Victor Babeş(1854-1926). Medic şef de spital rural).

Cu o astfel de orientare privind linia literară, scriitorii preferaţi ai revistei vor fi la început cei din cecul „Sămănătorului”, apoi cei tradiţionalişti şi realişti. În primul ei număr avea colaboratori pe: / aici autorul se îndepărtează de textul nostru, oferind date inutile despre autorii citaţi de noi – nota noastră, M.P, date care trebuiau puse în note/

O atenţie deosebită a fost acordată în prima perioadă de existenţă a revistei lui Mihail Sadoveanu şi Dimitrie Anghel, cărora li se or reproduce mai multe creaţii. Lui Mihail Sadoveanu (1880-1961), i se va recenza elogios romanul „Bordeienii”, scriindu-se cu această ocazie: „descrierea aceea bogată şi frumoasă a firii pe care n-o întâlnim în măsură aşa de mare în scrisul nici unui alt scriitor român, dă întotdeauna un colorit plăcut şi distractiv povestitorului, chiar şi atunci când concepţia acestora poate e simplă de tot. De aici urmează ca fiecare bucată a lui Sadoveanu apare întotdeauna ca ceva întreg şi bine închegat. După aceata e apoi uşor de explicat de ce scrierile acestui autor sunt cele mai gustate nu numai în România, ci şi la noi în Ardeal”. 

După Agârbicanu, cel de-al doilea prozator important care este găzduit în paginile revistei este Liviu Rebreanu. Legătura cu Sebastian Bornemisa s-a făcut în 1912, când editorul „Cosânzenei” a tipărit la Orăştie „Almanahul scriiorilor de la noi” care cuprindea pe cei mai buni scriitori transilvăneni cunoscuţi până la acea dată. În acel almanah, Liviu Rebreanu a fost prezent cu nuvela „Proştii”, nuvelă pe carte S.Bornemisa i-a reprodus-o în numărul 3/1911. În urma acestui act de curtoazie, Liviu Rebreanu, aflat pe atunci în faza afirmării literare, i-a trimis şi alte colaborări, ntre care amintim povestirile „Cântec de dragoste” (nr.1/1912), „Idilă de la ţară”(nr.14-15), „Ofilire” (nr.19/1912), „Armeanu, armeanca şi cuibul”(nr.4/1912) şi „Vremuri războinice”( nr.36/1914). De altfel, chiar la primul număr al revistei, Sebastian Bornemisa publică răspunsul acestuia la propunerea de a colabora la revistă şi care sună în felul următor: „Primesc cu plăcere invitaţia D-tale de a colabora la revista Cosânzeana, cu atât mai mult cu cât sunt convins că sub îngrijirea dumitale revista o să iasă în condiţiuni bune şi o să-şi facă repede loc în dragostea cititorilor”.

Al treilea prozator important publicat de revistă este Alexandru Ciura, iar al patrulea, însuşi redactorul, Sebastian Bornemisa. Acesta din urmă a publicat aici un număr de povestiri, cele mai adesea sub pseudonimul Radu Mărgean şi I.Brumă, iar în 1914, când a fost mobilizat şi trimis pe front, a expediat revistei „Însemnările unui completaş mobilizat”. Având revista la îndemână, el s-a afirmat şi ca poet, publicând un număr de poezii adunate ulterior în volumul „Sufletu-mi de-odinioară”(1929).

În domeniul prozei, în prima serie a revistei(1911-1918) mai găsim numele lui Dimitrie Anghel (poetul florilor, născut la 1872, la moşia Corneşti (a tatălui său) de lângă Iaşi. După ce a absolvit Internatul Institutelor Unite din Iaşi, pleacă în Italia şi Franţa, unde timp de aproape 10 ani, a studiat literatura franceză şi altele(...) Opera: Dimitrie Anghel apare ca un aristocrat al condeiului, cu mult şi fin gust estetic şi cu o puternică inteligenţă, care, în majoritatea cazurilor, i-au înlocuit o lipsă înnăscută de talent, lucru observat şi din lipsa uşurinţei formei poeziilor sale. În poezia sa, apoi se mai constată o influenţă filosofică şi mistică a şcolii parnasiene şi a simbolismului francez”.

(Continuarea textului plagiat în copii xerox Popa, p.184-193; Nemecsek, p.200-212) 

 

Referitor la acestea precizăm: