Pe Jiu, în sus

Toamnă. Cu ploaie fină şi rece. Cu vânt tăios. Toamnă, care aduce deşteptări zgribulite şi seri înecate în melancolie. Vreme de stat acasă, la colţul sobei, cu un ceai fierbinte alături şi cu o ţigară aromată, înălţând fum ca de tămâie...

Şi sunt pe Valea Jiului, fără să ştiu bine cum. Apa se strecoară plumburie între pereţii înalţi şi drepţi. Clocoteşte, furioasă de atâtea piedici ce i se pun în cale, şi se grăbeşte mereu, către o ţintă ştiută numai de ea.

În dreapta, un tunel găureşte piatra ca o carie adâncă. Mai departe, încă unul...

Trei viaducte măreţe strejuiesc valea, singuratece, mărturisind efortul încăpăţânat al omului de a birui stânca. O cale ferată, dusă prin aceste îngustimi prin care apa abia de poate să străbată, e ceva aproape de necrezut. Totuşi, la linia aceasta începută în 1922, se lucrase cu râvnă. Lăsată apoi în paragină din lipsă de fonduri, lucrările au fost reluate abia acum cu un zel care ar vrea să compenseze cei cincisprezece ani pierduţi.

 

La Schit

Dinainte, priveliştea sălbatecă se îmblân­zeşte. Munţii cu pante îndulcite închipuie o cupă în fundul căreia se adăposteşte Schitul Lainici. 

Nu este vreo ctitorie domnească, numărând multe veacuri şi amintind slava vreunui Voevod de seamă. Nu afli aici nici măreţia solemnă a Coziei, nici frumuseţea sălbatecă şi frustă a Arnotei, sau horbota uşoară de piatră şi strălucirea frescelor Hurezului.

Totuşi, aşa cum este, Schitul Lainici opreşte privirile cu un farmec care e numai al lui.

Zidit în zilele lui Caragea de mai mulţi boieri, în frunte cu Calistrata Monaha (oare e aceeaşi „cucoană Paiancă”, călugăriţă, pe care o pomenesc alte izvoare şi care ar fi dăruit întinsele moşii şi satul Porceni Sfântului Locaş?) aşa cum desluşeşte inscripţia de deasupra uşii...

Stau acolo, pe pereţii bisericii, zugrăviţi cam ţepeni, Sărdăneşti şi Brăiloi cu neamurile lor, iar mai la o parte, cum se şi cuvine, spre miazănoapte pare a fi însuşi Vodă Caragea cu Doamna lui, mândră de gătelile ei scumpe, însă prea lumeşti şi prea „de modă” pentru locul acela. Dar faima bisericii n-o fac chipurile lor puţin prăfuite şi nici frescele, - remarcabile totuşi ca mişcare şi culoare – pridvo­rului, în care creaţiunea, Izgonirea din rai, Jude­cata din urmă sunt impresionant redate, amintind mai curând de meşteşugul de ascuţit realism flamand, decât tradiţiunea bizantină.

Faima i-o face mai mult şirul lung de figuri gra­ţioase, bogat înveşmântate care înconjoară bise­rica pe dinafară. Ar întruchipa – ni se lămureşte – genealogia Mântuitorului, aşa cum se află în Evanghelia lui Matei.

Sunt aceleaşi aşa zise „Sibile” care împo­dobesc şi biserica sfinţilor din Bucureşti, paraclisul Episcopiei Râmnicului şi alte câteva biserici din cuprinsul ţării.

Un alai de domniţe în frumoase rochii de brocart, strânse pe mijloc cu paftale scumpe. Printre ele, tineri purtând spenţere scurte deasupra genunchiului, tivite cu blană, alţii zale războinice sau coroană sau mantie regească.

Meşterul subţire, care a zugrăvit frescele, când lăsând frâu liber închipuirii, când inspirându-se din costumele timpului, le-a lucrat cu destulă fineţe şi fantezie ca ele să fie şi azi un document curios şi vrednic de a fi cercetat.

 

În trecătoare

După tihnita poiană de la Lainici, defileul se îngustează iar. Ploaia a stat. Aburi uşori se agaţă de tufişuri şi dănţuiesc în dimineaţa cenuşie. Apa Jiului se întunecă. Culoarea ei mărturiseşte bogăţia ţinuturilor către care ne îndreptăm. Ajunge neagră de tot cărbunele pe care-l poartă. Stânci din ce în ce mai înalte, mai strâmbe, mai fioroase îşi arată colţii. Vor cu orice chip să ne închidă drumul. Şi de abia îngăduie cu zgârcenie apei să-şi facă drum. Deodată scăpăm din strânsoarea lor şi lunecăm pe drum paşnic. Valea e închisă acum între munţi îm­păduriţi şi încă verzi, un verde crud, primă­văratec, în toamna întârziată. Deoparte Jiul unguresc, de alta Jiul românesc, îşi contopesc aici apele şi-şi unesc puterile ca să sfredelească munţii. Un singur fag zgribulit îşi tremură frunzele vopsite roşu, a bun venit. Şi suntem la Petroşani.

 

Oameni şi locuri

Valea asta puţin întinsă e înfloritoare şi bogată. Un şirag de sate vesele, ca un şirag de mărgele se adună împrejurul Petroşanilor: Petrila, Lonea, Vulcan, Lupeni, Uricani, până la Câmpul lui Neagu.

Casele sunt gătite ca fetele la horă, cu flori pe cerdac şi perdeluţe spumoase la ferestre. Şi femeile, rezemate în poartă, îmbrăcate curat cu ii cusute migălos, catrinţe negre şi marame frumoase aşezate peste conciurile mari, învârtite pe urechi.  Sunt Români cu toţi pe aici şi pun prietenie în priviri şi voie bună în vorbă. Ţinutul este socotit printre cele mai de frunte şi mai curat româneşti din ţară. Trainic înfiptă pe străvechile aşezări dace (în preaj­ma câmpului lui Neagu), populaţia de baştină îşi păstrează cu sfinţenie datinile şi credinţele. Am auzit acolo acea antică legendă a lui Iovan Iorgovan.

Sus, pe muntele care-i poartă şi azi numele – de unde-şi trage Jiul românesc izvoarele – îşi făcuse culcuş un balaur, înspăimântând toată valea.  Acolo l-a aflat viteazul. Şi l-a fugărit din vârf în vârf, pe „Oslea”, pe „Soarbele” (căci era gata să-l soarbă balaurul), apoi pe Cerna în jos l-a ajuns Iovan şi l-a răpus după o luptă crâncenă. Nu este singura ispravă a eroului – care aminteşte pe Hercule –, dar e cea mai de seamă şi mai lăudată.

Peste tot, belşug şi tihnă. Ce va fi fost viaţa oamenilor pe meleagurile acestea acum vreo sută de ani, când trebuiau să se mulţumească cu păşunile şi porumburile sărace din Valea lor şi când toată bogăţia de acum stătea ascunsă, abia îndrăznesc să închipui. Nu ştiu bine când au început Ungurii aceste exploatări. Dar înfăptuirile de azi depăşesc închipuirea. Acest bazin îngust care pe vremuri de abia hrănea o populaţie de mizerie, azi constituie una din avuţiile cele mai trainice ale ţării. Cărbunele e doar marea bogăţie a Petroşanilor şi fala lor. Bogăţie însemnată şi pentru ţară care, dacă îşi risipeşte fără prudenţă petrolul – de care e ameninţată să fie lipsită peste 20-30 ani – se poate rezema temeinic pe rezervele ei nelimitate de cărbune. Cifrele, într’adevăr, sunt ameţitoare. S’a calculat anume, că singura Valea Jiului dispune de rezerve care ar asigura ţara noastră pentru câteva mii de ani!

 

În mină

Haină impermeabilă închisă cu curele, bă­ţoasă şi incomodă ca o cuirasă, pantaloni strânşi pe glezne, pălărie cu margini largi, bocanci grei, lampă de siguranţă… Un echipament care intimidează şi încântă totdeodată pe profani. Imaculat albă, îmbrăcămintea noastră pare destinată mai curând unei săli de laborator decât întunecatelor galerii către care ne îndreptăm. În vagonete, ne aşezăm cuminţi, ca nişte copii în prima zi de şcoală. Câte cinci, şi cu un conducător care trebuie să ne su­pra­vegheze pe fiecare. Veselia stârnită de deghizarea noastră forţată a trecut. Trenul electric ne cufundă în galeria betonată, tot mai adânc. Lumina soarelui a rămas departe. E numai un punct şi se topeşte în noaptea tăcută dimprejur. Pâlpâie fricoase numai luminiţele noastre, aşa, ca într’o noapte de Înviere.

Cu galeria noastră se încrucişează altele, ducând la alte puncte de exploatare. Reţele de galerii împânzesc astfel munţii. Puse cap la cap, ar împlini distanţa Bucureşti – Braşov (circa 150 km). Linii ferate electrice străbat în toate sensurile aceste căi subpământene.

Trenul s’a oprit. Am străbătut 2 km în inima muntelui. Ne găsim între straturi de cărbune. Sunt cincisprezece asemenea straturi, alternând cu alte roci, - mi se desluşeşte. Şi grosimea unui singur strat ajunge până la 90 metri…

Nu coborâm – cum aş fi crezut –, ci urcăm până la unul din straturi. Ascensoarele ne aşteaptă. Sunt puţin deosebite de luxoasele încăperi în placaj de lemn scump, lunecând lin, pe care ne-am obi­cinuit să le numim astfel. Ne înghesuim într’o cuşcă de tablă, primitivă, unsuroasă, cu şine pentru vagonete, deschisă în părţi. Prindem mâini nedibace în cârlige de fier. Şi aşa, ajungem într’o încăpere largă, de unde pornim pe jos prin „galerii”. Unul câte unul, încovoiaţi, călcând cu stângăcie în bocancii prea mari, făcând concomitent mătănii pe sub grinzile joase, în lumina puţină răspândită de lămpile noastre. Încă o scară, de care ne agăţăm cu greu, cu respiraţia tăiată, încurcaţi în hainele rigide. Şi de abia acum ridic fruntea şi privirile mereu aţintite cu grijă să-şi aleagă drumul.

 

Ce am în faţa ochilor, izbeşte, aiureşte, întrece tot ce putusem închipui. 

Sunt pe alt tărâm. O ceaţă deasă, nefirească învăluie totul… Ca într’un coşmar… oamenii, goi până la brâu, lucind de sudoare, negri ca nişte diavoli, par imenşi, şi sforţarea lor de a sfredeli straturile pământului, uriaşă. Lespezi mari de cărbune se rostogolesc până la picioarele mele. Zgomotul nesfârşit, uluitor, pătrunde în toate fibrele, răneşte aproape. Un fel de stupoare mă paralizează. Am înlemnit în impresia de la început de a trăi ceva ciudat, în afara tuturor prevederilor. Trebuie să-mi dau seama de ce simt. Ceaţa cenuşie nu e decât praf de cărbune plutind peste tot în valuri mari. Aerul e de aceea înăbuşitor. Căldura insuportabilă.

Ascult acum explicaţiile, ceva mai stăpână pe mine… Zgomotul vine de la ciocanele pneumatice cu care minerii sfredelesc straturile de cărbune, găurind pământul. Şi pământul ameninţă să se răzbune. Grinzile robuste care sprijină galeriile se îndoaie şi sunt pe jumătate zdrobite sub apăsarea straturilor. Dar asta nu înseamnă prea mult: pământului, din miezul căruia s’a rupt cărbunele, i se astupă rănile, înainte de a-l lăsa să se odihnească. Foarte curând, o conductă va arunca piatră măcinată (rambleu) destulă ca să umple tot spaţiul, înainte de a părăsi locul acesta devenit nefolositor, pentru a trece mai departe.

Mă apropii cu teamă de oamenii aceştia cari muncesc. În hainele noastre prea albe, prea frumoase, atât de stângaci, mişcându-ne precaut ca să nu ne lovim sau să nu cădem, veniţi pentru un sfert de oră să încercăm aventura, care pentru ei e viaţa cea de toate zilele, cred că ar avea tot dreptul să ne dispreţuiască. Chipurile le sunt însă deschise, zâmbetul prietenos. Aş vrea să leg o vorbă cu ei. Sunt doi tineri oacheşi, mai aproape.

Şi mă ţintuieşte o timiditate. Ce să le spunem noi lor? Noi, care venim de „dincolo”? Există vreo punte de înţelegere? Lângă mine, cineva îngrozit de murdăria lor, fără să se oprească la scrupulele mele, îi întreabă simplu dacă reuşesc să se cureţe. „Fireşte că da!”. Întrebarea i-a înveselit. Dar acum răspund bucuros şi spontan la toate. Dacă sunt mulţumiţi? Sunt pe cât se poate. Mereu sunt îmbunătăţite condiţiunile de muncă. Primejdie? S’au obişnuit şi nu o mai iau în seamă. Câte un mal prăbuşit, gaze care se aprind singure din cauza presiunii - destul de rar ce e drept – dacă nu ar fi decât atmosfera asta înăbuşitoare: ajunge să răpună un om… Dau din umeri cu nepăsare eroică. Intră doar de la şaisprezece ani în mină. Au avut vreme să se înveţe cu toate.

Un alt grup de cinci, în costume împrumutate, la fel ca noi, s’a apropiat şi trebuie să le cedăm locul. Luăm drumul greu al întoarcerii. Iarăşi galeriile nesfârşite cu pereţi de cărbune, lucind umed… Iarăşi  ascensorul… Trenul electric, cu vagoanele înşirate ca nişte cutiuţe, la care ne întoarcem ca la ceva prietenos şi cunoscut. Ne duce repede acum spre lumină.

Soarele, cu raze puţine şi reci de toamnă, îl primim acum ca pe un dar frumos făcut fiecăruia dintre noi. Aerul înţepător şi tonic e o bucurie să-l sorbi. Goneşte apăsarea, care se aşezase ca o lespede de toţi umerii. La doi paşi de intrarea în mină, alei bine îngrijite, peluze frumoase, trandafiri… Gloire de Hollande, Souvenir de Georges Pernet, Reine Louise, îşi risipesc, indiferenţi frumuseţea cea din urmă.

O strângere de inimă pentru larvele care se frământă, acolo jos. Confortul şi agrementele vieţii noastre mă stânjenesc aici, în apropierea oamenilor aceştia cari se trudesc numai pentru ele. La munca lor istovitoare, nu se poate oare renunţa? Căi ferate, uzine electrice, industrii, falnicul progres veac XX, cine s’ar putea gândi să renunţe? E încă destul de mult, se pare, necontenita grijă de a le uşura munca prin modernizarea şi mecanizarea metodelor de lucru.

Se află în pădurile de pe malurile Trotuşului, la Lăloaia, nişte urme de gropi adânci de care se miră trecătorii. Gropile acelea primitive erau încă singurele exploatări de cărbune în ţara noastră, acum şaizeci de ani. Dela ele, până la exploatările vizitate azi, betonate, electrificate, perfecţionate necontenit, cu nimic mai prejos de cele din ţările apusene, drumul parcurs este mare şi sforţarea vrednică de toată lauda.

 

Toaleta cărbunelui

Urmărim pas cu pas transformarea sfărâmăturilor informe şi cenuşii, smulse din inima pământului, până ajung bucăţile regulate şi lucioase, pe cari, cu îngâmfare le botează depozitarii din Bucureşti: „adevăratul cărbune de Silezia”.

În instalaţii speciale sunt colectaţi cărbunii din toate minele, apoi ciuruiţi, aleşi după mărime, selecţionaţi, spălaţi. Pentru spălare, care are ca scop să îndepărteze materiile sterile, funcţionează două spălătorii: la Lupeni şi la Petrila. Cea din urmă amenajată după ultimele metode, era până în 1935 cel mai vast stabiliment de acest fel în Europa întreagă. Clădirea e într’adevăr impunătoare şi vizitarea ei plină de învăţăminte. De sus, din turn, încep operaţiunile de sortare (cernere) a cărbunilor, supuşi continuu unui curent de apă care ia cu el toate impurităţile. Se aleg astfel cărbunii curaţi cari sunt apoi scurşi de apă în silozuri. Rămân sfărâmăturile şi praful, luate odată cu apa. Dar nici aceste rămăşiţe nu sunt de dispreţuit. Trec mai întâi la uscare. Apoi, o parte ia drumul Centralei electrice ca să alimenteze turbinele. Partea cea mai mare deserveşte la facerea brichetelor. Praful mărunt de tot este şi el tratat, în alte instalaţiuni speciale (de flotare) cu anumite substanţe chimice, obţinându-se o spumă deasă şi neagră în care praful curat de cărbune se menţine la suprafaţă, fiind mai uşor.

Toate aceste rămăşiţe sunt amestecate în malaxoare uriaşe, cu o materie aglutinantă. Presele în care se adună pasta moale şi fierbinte sunt şi ele uriaşe; ca toate maşinile din aceste instalaţii, lăsând o impresie neuitată de forţă şi siguranţă. De aici, după o apăsare de câteva sute de atmosfere, ies brichetele mari, frumoase, strălucitoare, conţinând numai cărbune pur.

 

Problema coxului

La baza unei vieţi industriale mai înaintate stă cărbunele metalurgic, indispensabil pregătirii fontei şi oţelului, ni se povesteşte că acest cărbune – distilat din huilă – ţara noastră e nevoită să-l importe, cantitatea de huilă scoasă din minele de la Anina fiind cu totul neîndestulătoare. La Petroşani e pe cale să se soluţioneze această problemă. E vorba de a încerca o înnobilare a cărbunelui de Lupeni pentru a putea pregăti din el – tot ca şi din huilă – coxul metalurgic.

 

Fabrici

La Vulcan e în plină activitate fabrica de măşti împotriva gazelor. Trei mii de măşti pe zi. Însă graba febrilă cu care se lucrează e aici înfricoşătoare: aduce în gânduri războiul şi toate primejdiile lui.

Iată, avem înainte o mască. E un lucru nespus de fragil şi complicat, compus din nu mai puţin de 380 piese! O cercetăm curioşi: masca însăşi, schimbându-se în monstru apocaliptic, cutia cu cărbunele absorbant, care acumulează în el toate gazele dăunătoare respiraţiei, tubul care le leagă. Ingenioasă născocire, dar destul de şubredă pavăză nevoii de distrugere.

Pentru fabrică însă, toată admiraţia… Săli vaste, bine aerate, în care lucrează numai personal românesc, selecţionat cu grijă. O anexă în care se fabrică cauciucul (din cauciuc brut). O alta, în care se pregăteşte cărbunele – care serveşte de absorbant – din nuci de cocos, importante în cantităţi mari. Laboratoarele bine amenajate, care funcţionează paralel cu fabrica, fac neîncetat analiza materiilor prime şi pieselor fabricate, pentru a le controla puritatea.

La Lupeni, s’a construit o imensă clădire destinată a fi fabrica de mătase „Viscosa”. Se vor obţine acolo – prin extragerea din celuloza de lemn – firele de mătase artificială, până azi importate din străinătate. Săli frumoase, luminoase şi pustii îşi aşteaptă maşinile. Aţa atât de tăcută acum se va cutremura toată clădirea aceia mândră în curând, ca un stup cu albine harnice.

 

Centrala electrică. Ateliere

Este inima de unde pornesc pulsaţiile întregului sistem. O putere de 18.000 cai. Turbinele enorme vibrează sub presiune. Aşa masive şi negre, gâfâind sub efort, au o frumuseţe a lor, monstruoasă, inexorabilă, de zeităţi barbare. Îşi deapănă neobosite simfonia. Un ritm care obsedează se alcătuieşte din zgomotul inform. Tema pregnantă, halucinantă, pare creată de Honnegger.

Uzinele sunt echipate cu ateliere veste şi bine amenajate. Cuptoarele largi, căscând guri pline de flăcări, înfometate, turnătorii. De la cea mai migăloasă şi delicată piesă, până la maşina întreagă de care este nevoie în exploatare, atelierele execută orice.

 

Oraşe. Viaţă socială

Petroşani. Un oraş în plină dezvoltare. Străzi bine trasate, bine luminate. Clădiri impunătoare, biserici, şcoli, edificii publice. Nimic din atmosfera întunecată şi înăbuşitoare a marilor centre industriale, pe care o aşteptam.

Dimpotrivă! Case aerate şi vesele, risipă de flori, îngrijite cu dragoste.

Şi Lupenii luptă să se ţină aproape. Biserica măreaţă, cu trudă şi sacrificii ridicată, zugrăvită de Cornescu, alături o clădire frumoasă: şcoala, şi un palat cultural nu departe vădesc râvna de a deschide drumuri noi spre lumină.

După maşini şi cuptoare, turbine şi transformatori, e odihnitoare alba imagine a Cazinoului lucrătorilor, în care intrăm. O vastă sală de festivităţi, o bibliotecă bine înzestrată. Acest local de reuniune nu e cu nimic mai prejos de Cazinoul rezervat funcţionarilor şi acela de frumoase proporţii. Sunt terenuri de sport, cabane în munţi, cinematografe… Gândul fuge la acele „dopolavoro” italiene, aşa de bine organizate, procurând muncitorului mijloace pentru o cât mai folositoare petrece a orelor libere.

Fiecare lucrător are căsuţă încăpătoare şi curată. Şi sunt opt mii de lucrători… Stabilimente de băi mari, moderne, spitale, dispensare, o şcoală de ucenici, alta de maeştri minieri, toate stau mărturie a interesului pentru lucrător şi a dorinţei de a-i ajuta la alcătuirea unei vieţi demne şi sănătoase.

Un spirit larg, generos, clar văzător patronează toate aceste înfăptuiri. Mulţumită lui, Petroşanii ocupă azi loc de frunte în economia ţării. Minunată plină de activitate şi energie rodnică, de cordială şi omenoasă colaborare între conducători şi lucrători.

Visez o zi când maşina să ajungă instrument de liberare şi ridicare pentru om şi nu făuritoare de mizerie, ca până acum. Vizitarea Petroşanilor îmi dă speranţa că ziua aceea nu e departe.

Reportaj de Ioana PETRESCU