S-a născut într-o zi de august. Iertaţi-mă, nu ştiţi despre cine vorbesc… Despre un copil al verii, pre numele său Marian Boboc. Juneţea timpurie nu i-a fost ca aceea a imberbilor de acelaşi leat. Nu că ar fi fost lipsit de înţelegere sau „amoare” la manifestările caracteristice vârstei, dar altele îi erau afinităţile.

 

Cu o autoironie fină sau otova, funcţie de interlocutor, reuşea să-şi contureze o personalitate cu mult mai puternică decât ce lăsa să se vadă. Totul era un joc, unul extrem de bine ticluit pe care l-a inventat undeva la vremea când a descoperit minunea de a citi. De aici lucrurile se nuanţează puţin. Cândva, pe drum, a descoperit portalul prin care evada din realitate. Putea fi oricine, oriunde, oricând. Limitele imaginaţiei sale nu le ştia nici el şi atunci este lesne de înţeles condescendenţa binevoitore pe care o acorda, din când în când, celor din jur. Privind uşor mirat pe sub ramele ochelarilor, se gândea că doar trupul său îl ţinea prizonier într-o lume limitată de convenienţe. Că în rest era suficient să facă un mic pas imaginar şi trecerea se petrecea lin, visul prindea contur şi imposibilul se transforma într-o realitate virtuală, al cărei cifru îl avea doar el. Şi cum era stăpân peste un asemenea univers, s-a gândit probabil cum l-ar putea nuanţa. Iar într-o zi, poate tot una de vară, a mai descoperit ceva… Sub cerul cald, cu nori pufoşi, cu forme fantasmagorice, i-a venit dorul cel mare de a trece mai departe în devenirea sa, deja complicată de cunoaşterea pe care i-o adusese lectura… Şi a început să scrie! 

Cât de mult i-a schimbat viaţa acest lucru, e greu de spus… şi prea filozofic pentru umilul meu condei. Dar cât de mult l-a pasionat şi îl pasionează această îndeletnicire, aici m-aş încumeta să-mi dau cu părerea: mult, foarte mult! S-a întrecut pe sine, făcând o muncă de chinez bătrân şi scoţând la iveală documente prăfuite, cărora le-a redat strălucirea precum Aladin lămpii fermecate. 

La ultima lansare de carte (tot într-o zi de vară, de Ziua Minerilor) am surprins o uşoară compătimire încurajatoare la adresa efortului său, pe care unii doar cred că îl înţeleg.  Cât de mult se înşelau… Parcă ne întorsesem în timp, în acel timp în care „vedetele” genera­ţiei sale se făleau cu fizicul şi blugii lor, iar el îi privea cu îngăduinţă, spunându-şi ca şi Ecleziastul: „O deşertăciune a deşertăciunilor, deşertăciune sunt toate…”. Parcă-şi spunea în sine: „Adevăr vă grăiesc vouă, că habar nu aveţi cât de mult îmi place ce fac!”. Asta spunea privirea sa şugubeaţă. Şi oare cum să nu-i placă!? Înarmat cu dorinţă şi răbdare, scoate la lumină bijuterii de istorie şi cultură pentru care mulţumirile din vârful buzelor nu sunt suficiente. Nu pentru că le-ar aştepta, ci pentru că o face pentru noi! Gândiţi-vă că pentru sufletul său ar fi suficient să le vadă, să le citească şi să fie mai bogat cu fiecare pagină căreia i-a înlăturat colbul vremii. Dar el o „îmbracă” frumos şi o „sileşte”, cu eforturi uneori nebănuite, să vină şi în faţa ochilor noştri şi parcă ne împinge de la spate să ne bucurăm şi noi, profani sau cunoscători, de tot ce a găsit. 

Încercaţi ca măcar o dată să pătrundeţi în lumea sa şi hârtiile îngălbenite de timp şi timpurile vor prinde viaţă, aşa cum au viaţă pentru el. Veţi ajunge să fiţi părtaşi la spectacolul unei istorii scrise de oameni, de cei ce cândva aveau, ca şi noi, vise, dorinţe şi trăiri ascunse. 

Dacă doar mândria de a deţine o fotografie unicat sau un document cum altul nu e vă vor umezi ochii, atunci aţi ajuns în lumea lui Marian Boboc. Poate el se aştepta la o cronică de carte. Sau poate nu se aştepta la nimic… Plăcerea disecării scriiturii sale o las exegeţilor. Pentru mine a fost şi este mai important privilegiul pe care mi l-a oferit de a mă lăsa să mă uit, pe furiş, dincolo de mantia în care apare drapat în lume şi, pentru aceasta, îi mulţumesc acum, într-o altă zi de vară!

Adriana Radu MOCANU