- piesă-dezbatere despre condiția tinerilor în Lume -

(urmare din numărul trecut)

VOCEA: Și… scriitorul de vagoane… care să dea aerul de autentic local piesei… găsit?

GLAS MIC: Găsit, șefu… și miroase a cerneală dospită în crema numerelor!

VOCEA: Cum… ”crema numerelor”?!

GLAS MIC: E și scriitor… ne-a arătat nouă plus două cărți publicate și nouă plus patru piese jucate, șefu… și nu oriunde, ci la teatre mari, naționale… de la București, Craiova, Timișoara, trecând prin târgușoarele Bacău, Botoșani, Petroșani… până la îndepărtatul Bălți! Și-n plus… fu vro nouă ori patru anișori prof de mate în Valea cea senină… acum Valea plânsului!

VOCEA: Mate… Măcar de era de geografie, cum a fost ăla de la Cavnic… sau ca ăl de la Băicoi…

GLAS MIC: E bine, șefu… că putem glosa pe idea extremelor… Mate-Literatură… cald-rece… apă-foc… ne mai umflăm și noi discursu… avem despre ce vorbi! Îl cheamă Truță… și Gheorghe… N-am auzit până acum de el… în ălea nouă cărți ce le-am citit la viața mea…

VOCEA: Așa tânăr și Gheorghe…

GLAS MIC: Nu mai e tânăr: după aproape de cinci ori nouă ani petrecuți în Vale, acum e pensionist, s-a mutat la Cluj, are grijă de nepoți… Mai vine prin Jalea Viului din an în paști… că mai are vro trei case la poale de pârtia de la Straja… p-asta o putem striga cu numele ei… străji sunt multe!... luate din meditații pentru care n-a plătit impozit!... doar că anafu încă nu l-a luat, dar o să-l ia odată cu Iohanis… adică… la anu și la mulți ani!

VOCEA: Botezați-l și p-ăsta… ziceți-i… trulă, drulă sau căciulă… și ne pomenim că ne dă în contencios, pe motiv că i-am stricat imaginea…

GLAS MIC: Din contră, șefu, tipu zice să-l lăsăm cu numele lui… că-i face oleacă de publicitate… că după alea nouă plus patru piese jucate… nu-l mai joacă nici dracu… nici măcar în picioare!... că scrie ca fraieru piese istorice… și de când cu globulizarea, directorii de teatru când aud de Brâncoveanu sau Mihai Viteazu… s-ascund ca șoarecii su biroaie. Dar… ca să fie în rând cu ăilalți, o să-l ascundem și pe el după corcoduș: O să-i zicem ”Domnul Geo”… cum spune că-i ziceau colegii de cancelarie… Însă… am o veste și mai bună: Nu doar că tipu ne-a adaptat piesa-cadru la specific local, dar ne și împrumută biografia lui… În plus… vrea să și joace în piesă propriul rol…

VOCEA: Adică… să nu mai intru eu în pielea lui… ci… el să fie el…

GLAS MIC: … în carne și os! Și o face pe gratis… Și pentru noi e bine: îl știe lumea din sală… poate jucăm aici vreo nouă zile!

VOCEA: E bine. Și-așa n-aveam chef să mă scălămbăi pe buza scenei recitând cu limba mea vorbele altuia… Dar călărețului îi stă bine cu obielele-n cizme: Să-i dăm bătaie! Băăăă!

GLAS MIC: Ce-i, șefu… șarpele cu clopoței vă mușcă de ficăței?!

VOCEA: Bă, voi sunteți nebuni?!

GLAS MIC: Nu, șefu: noi suntem români! (Câteva crâmpeie din… ”Noi suntem români…”)

VOCEA: Bă… ce mama dracu ați făcut… că-mi aud vocea!

GLAS MIC: De, șefu: și io după nouă vodculițe aud și vocea lu bunu din groapă!

VOCEA: Ce caută vocea mea prin sală?! (Urlet.) Tonții dracului… ați uitat microfonu deschis… și s-a auzit tot ce-am vorbit noi până acum!

GLAS MIC: Nu-i bai, șefu, că tinerii sunt cu ochii-n telefoane, alea șapte gospodine învârt la igliță, iar ăi doi pensionari visează cu capu-n scaun cum dormeau ei pe bani mulți prin abataje… Așa că… fără grije… ieșim în peisaj!

Cortina se ridică. Pe buza scenei, așezat la o măsuță, în fața unui laptop:

DOMNUL GEO: Bună ziua. Sunt domnul Geo, autorul acestei piese, scriitor și profesor de matematici… Știu că sintagma: ”scriitor și profesor de matematici” sună ca dracu, vorba lui Petrică-romanul: pe unde m-au dus prin Lume cele nouă plus patru piese de teatru puse până acum în scenă… toată lumea mă întreba, invariabil: ”Ce are Literatura cu Matematica?”… de parcă Ion Barbu… fie-mi scuzată apropierea!... n-ar exista… Cu toții vedeau alăturarea Matematică-Literatură ca pe o dihotomie ineluctabilă, un fel de apă-foc… sau cald-rece, când… mi se pare evident că aceste două domenii sunt ramuri-surori din pomul Cunoașterii. Dar să nu ne îndepărtăm de scopul întâlnirii noastre… (Tastează. Pe un perete al sălii apare imaginea:

 

Priviți această clădire… nu turnul înalt, din spate… despre care mai încolo vom spune câteva vorbe… un fel de tabacheră cu capac… în fapt o ruină, localizată în urbea cu nume de lup, o rămășiță a raiului comunist, care își propunea să umple plaiurile țării de fabrici și uzine… Drept urmare… a blagoslovit minunata urbe cu o ”fabrică de fibre și fire sintetice”, un soi de filatură, care, împreună cu vestitul minerit, să dea locului alura de cetate emblematică a comunismului victorios. Numai că… veni numita ”revoluție”, și minunata cetate a fibrelor sintetice se făcu muci, ca și mai titratele abataje minerești, acum depozite de murături pentru bieții mineri, ajunși bănoși pensionari la nici patruzeci de primăveri, ca să scape Statul de-un salar în plus… Însă, curând… foștii căutători ai aurului negru din adâncuri, în lipsă de service, se făcuseră obraznici: în frunte cu unu Cozma tăbărâră, cum se știe, peste capitala României… atâta cât mai rămase din dânsa, după ce stalini și hrușciovi dădură iama prin geografiile Lumii și luară fiecare ce apucară… ca la pomana porcului… când tai o vițică și dai altora mai zdrențuroși, ceva untură și slănini… ce nu-ți trebuie… Așa se duse și Cernăuțiu lui Eminescu, și mândra Basarabie… nu mai zic de alți vecini, care își traseră și ei câte o halcă din mândra vițică… Vorba cuiva: doar Marea Neagră n-a primit nimic de pomană din trupul cândva zvelt al țărișoarei noastre …

VOCEA: Bă, v-am spus să nu mă mai vârâți în tufișuri geopolitice… c-aud… unii cu urechile late cât antena de pe Ceahlău… și mă trag pe roată… ca p-ăla de la ferma dacilor!

GLAS MIC: Lasă, șefu… că după Horea se făcu economie la roți: maxim te-mpușcă! Și-n fond… nea puță ăsta de maimuță a zis-o… și pe el îl rad primul! Așa că… zi-le domnu Geo!

DOMNUL GEO: Dar asta e o altă poveste, însă strâns legată de ce privim acum: ruina. Ei, și-n beciul ruinii ăsteia… un miner, în lipsă de obiectului muncii… căci, după cum se știe… onorabila coana Ue… atentă la dezechilibrele planetei… hotărî într-o noapte că să se închidă rapid, încă de ieri!... toate abatajele patriei, promițând că și ceilalți pui ai cloștii Europa vor face la fel… însă după vreo jumătate de secol încolo… că de-ar face-o de mâine… alegătorii le-ar arăta dosul!… ceea ce, la nord de Dunăre nu se poate întâmpla, fiind bine știut că românul e un tip înzestrat de Dumnezeu cu infinită răbdare… Așa că… se traseră numaidecât obloanele peste intrările minelor, utilajele nou-nouțe, abia cumpărate pe bani mulți… fură aruncate la fier vechi, câțiva foști locuitori ai măreței Văi, acum locatari ai Jalei Viului… transformară vechile abataje în cămări, unde își depozitau borcanele cu gogoșari și putinile cu varză acră, pentru iarnă… Iar unui ortac mai inventiv… ce-i trecu prin minte într-o noapte de nesomn, când gândul o ia de-a dura pe miriște: Dacă tot suntem bine înșurubați în capitalismul glorios, raiul investitorului ingenios… ce-ar fi să folosim la maxim chiar și monumentele proaspăt-defunctului trecut? Așa că… puse ochii pe turnulețul din poză… Mai întâi întrebă la primărie, dacă-i dă voie… Coana primărie, prin gura primarelui Răscoleni… îi răspunse imediat că ea nu e contra, mai ales că se poate lăuda la guvern că a încurajat inițiativa privată… Așa încât, omul încropi în beciul ruinei, chiar pe locul unde fusese cândva o cantină a filaturii… sală de ocazii festive, loc unde mai ținea omu o nuntică, un botezaș, o ziulică de naștere… Și… ce se gândi un vlăstar de fost miner: ”Bă, fraților… hai s-o punem și noi de-un hefuț!” ”Ce… sărbătorim?!” Io știu?! Ziua nației… să zicem, că tot se spune că tinerii, n-ar mai avea patria-n sânge!” ”Păi… ziua nației… tocmai fu!” ”Când… că pe mine nu m-a anunțat nimeni?!” ”Alaltăieri… pe unu decembrie.” ”Așa e, zise altul, am văzut io la tembelizor cum se dădea în piețe, pe gratis, mititei și berică… la săraci… adică la locuitorii patriei!” ”Bă, musai să sărbătorim și noi ziua nației!” Dar e o problemă: Unde o facem?! Că… la domiciliu, în Orașul de sub munte… n-avem unde. Ar fi sala mare de la casa de cultură… primarele, nenea… Buricani, e băiat subțire și atent la nevoile tineretului… ne-a și dat de câteva ori sala, ca să ținem balu bobocilor… numai că ultima data am făcut-o lată: ne-am cam afumat cu iarba dracului și cu oareșce crescova… câțiva, amețiți de fumul duios tras voinicește-n piept… au aruncat pița pe pereți… și dom primar a zis că nu ne mai dă sala până când ne va veni mintea la cap.

(va urma)

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.