|
Nr. 4264, vineri 11 sep 2026, Anul XIX
 .
05.09.2012, 22:09:35 | 0 comentarii | 1394 vizualizari
De sub umbra zidului
Articole de acelasi autor
de Dumitru VELEA
Cele trei obstacole care îmi stau în faţă, împiedicându-mă de a mă lua în stăpânire, de a mă îndrepta spre libertate, sunt: întâi, zidul; al doilea, zidul; şi ultimul, tot zidul. Trei ziduri. Un zid format din trei ziduri, care mă ţin captiv; fiecare sub o altă formă; în captivitatea fiecăruia, eu sunt un altul; sub umbra lor se desfăşoară metamorfoza: năpârlirea, eliberarea. A fi captivul unui zid este ca şi cum ai fi captivul propriei tale epidemii: eşti mereu “deschis”, expus, nu întâlneşti niciodată zidul, este ca şi cum ai traversa în toate părţile un pustiu, fără să-i dai de margini. Alergi, ca şi cum ai vreai să scapi de tine, să ieşi din tine - şi, cu toate acestea, ai de-a pururi propriu-ţi zid în faţă. Nu-l vezi, este numai nisip şi arşiţă; nisipul poate să fie şi caţă, iar arşiţa, întuneric. Alergi şi te întrebi: cum de au ajuns lucrurile aici? Ai văzut oameni care duc cu ei dungile grilajelor din ferestre, dungile hainelor vărgate, adâncite în piele. Nego le spunea engrame; sau, sunt ascunse în aceste engrame. Poate să fie ascunse mai înapoi, în codul făpturii noastre. Dar acest zid, ascuns bine în străfunduri, vine din afara noastră, are faţa îndreptată spre mine, spre tine: piatră peste piatră şi pe fiecare încrustat un cuvânt: le citim şi credem că sunt gândurile, judecăţile noastre. Ele ni se lipesc pe chip, pur şi simplu, ne pârlesc faţa ca şi cum am fi primul urcat pe munte. Ieşi în stradă şi întâlneşti oameni, fiecare cu piatra sa din zid, o poartă nepăsător ca pe propriul cap. Vezi o întrecere sportivă, o alergare cu săruturi de garduri: ţi-o imaginezi, de ziduri, dar pe tine nu te mai vezi, sărindu-le. Ţi se dă startul - şi nu vezi nici un zid, este ca şi cum ai fi orbit de prea multa lumină, sau de prea multul întuneric. E amiază pură, sau noapte pură. Totuna. Este negativul abstractului. Limita mea. Finitul. “Nici un copac nu creşte până în nori”, observa Eminescu, liniştindu-ne. Dar pe el tocmai asta îl împingea în disperare, în fisurare. Doamne, trece zidul prin mine, ca o sabie! Şi nu curge sânge! Nu ştiu cât şi cum ai umplut vasul celor săraci cu duhul, dar încep să gândesc că “lichidul” dă forma vasului. Toarnă, dar să nu dai peste margini nici o picătură! Apoi, “îndepărtează de la mine, vasul acesta!”, sparge-l, risipeşte-l sub lespezi! Dar să nu faci din el ultimul zid. “Cine-i cel ce-mi spune povestea vieţii pe de rost / De-mi ţin la el urechea - şi râd de câte-ascult / Ca de dureri străine?… Parc-am murit de mult.” Trece zidul al doilea prin mine: finit, în partea aceasta - infinit, în partea de dincolo. Cu această despărţire făcută de sabia intelectului, cu tăiş abstract, începe adevărata învăţare. A morţii? a vieţii? Greu de spus, peste puterile mele, cel slăbit în umbra zidului! De-ar fi mai multă lumină! Zidul este ca un fagure de albine; din fiecare cămăruţă mă privesc: cum să mă mişc, să înaintez în vreo parte, sub atâtea priviri! Îndreaptă-ţi faţa de la mine! A strigat cel prea încercat, omul acela vechi, umplut de bube şi puroi. De ce o fi strigat astfel? Din silă faţă de sine? Din refuz al celui de sus? Din milă faţă de cel de sus, sau faţă de sine? În faţa zidului, nu ai dovezi niciodată, numai presupuneri. De aceea, de aici înflorit zvonul, acest copil vitreg al simţului de conservare. Iată, piaţa, unde toţi s-au prăvălit sub propriile lor bucăţi de zid. O piramidă de moloz. Sub ea, nu-i decât efigia noastră, atunci când ne credem zei. Din ea iese o femeie în alb. Mă cuprinde groaza: femeia se preface în negru: mă eliberez de groază: femeia dispare. Îmi vine să ţip, să urlu: piramida de moloz dispare. Cât timp se poate trăi aici, cu sârma ghimpată strânsă în jurul gâtului? Nepăsător, îi strâng mâna lui Jung; apoi trec mai departe, desenez o poartă pe zid cu creta, ca şi cum aş face-o cu un stilet pe propria-mi piele. Nu mă vede nimeni, sunt încă înfăşurat, ca de o placentă, ca de o căiţă, de umbra primului zid. Cine ştie dacă mă voi naşte viu sau mort? Naşterea: o trecere la limită!
Dacă în campania din Egipt, Napoleon ar fi intrat într-o piramidă, nu ar mai fi făcut campania din Rusia. De-atunci, s-ar fi retras pe insula Elena. Ar fi încercat discursuri în faţa apelor mării, fiecare frază începând-o cu “Nu”. Dar Eminescu nu ar fi ales acel grăunte de aur - Odă în metru antic - din nisipul frământat al mării, sub privirea îngândurată a Împăratului. Poetul a intrat în piramidă, şi-a aruncat ochii peste Cartea morţilor şi l-a ieşire, întregul său neam l-a auzi murmurând: “Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată…”
Ieri, o femeie m-a întrebat:
“ - Crezi că există draci?”
“ - Nu!”, îi răspund.
Şi ea:
“ - Dar, tu nu crezi în Dumnezeu!?”
“ - Ba, da!”, îi răspund, fără să şovăi.
“ - Atunci, de ce te contrazici?”, se strâmbă ea.
Atât de întins îmi este mormântul, că nicăieri nu-i văd marginile, ci numai îi simt răcoarea şi mirosul de mucegai.
Dragă Lie,
În Cartea de Jos, numele meu n-a putut să se aşeze pe nicio filă: l-au şters cu buretele lor îmbibat în oţet, coroană de forţă aşezată peste tâmplele mele; în Cartea de Sus, de-aş avea o singură filă, pe o faţă să se fi trecut zbaterea dureroasă, de pe ultima treaptă, a celui părăsit, iar pe cealaltă, să fie consemnat râsul învingătorului de aici, ca victoria lui să fie totală şi definitivă.
Sper ca o pagină să aibă motto: “Eli, Eli, sabactani!”, iar pe cealaltă, “Tată, dacă voieşti, depărtează paharul acesta de la Mine!” Altfel, nu ar avea sens bufonada asta, de consumare a timpului şi graba ajungerii (involuntar dorită) în spaţiu în care timp nu va mai fi.
Vom ieşi de sub decoruri, fiecare cu pagina sa albă?
Daimonul ştie.
Infernul nu depune mărturii. Cei ce l-au locuit şi au reuşit să iasă pe brânci, precum Dante cu Virgiliu, sunt obligaţi să tacă. El se hrăneşte din complicitatea tuturor şi din tăcerile celor care l-au străbătut, din lipsa de mărturii şi neîncrederea sau inconştienţa cu care este înconjurat de cei din purgatoriu sau paradis.
Voi nu aţi tăiat nodul, ci aţi întors ochii de la faţa celui ce făcea nodul funiei. Nu aţi vrut să-l recunoaşteţi, să-l priviţi în ochi. Gâtul nu era al vostru!
În orice om sforăie un criminal şi doarme o victimă?!
În procesul buharinian, ne spune Soljeninţîn, la întrebarea judecătorului: “Cum aţi putut, în timpul anchetei, să faceţi declaraţii contrare?”, Univer a răspuns: “Fiind comunist, nu pot să evoc, într-un proces public, metodele folosite de N.K.V.D. în timpul interogatoriilor”.
Aceste peceţi de pe dosare nu s-au rupt. Poate numai Mielul înjunghiat va reuşi. Ca de pe Cartea cu care l-a văzut Ioan în Patmos.
Cine scapă din funia duşmanului este prins în plasa prietenului. Vorbă din tărâmul morţii.
Copil, cât de mult savuram mirosul de struguri amestecat cu cel de pâine caldă, scoasă de mama din ţestul de pământ! Atât de mult, că nici nu-mi dădeam seama că mănânc: totul era abur de pâine şi aromă de struguri. Nu ştiam de umbrele zidurilor, deşi ele se răsuceau peste faţa mea. Cu timpul, au arat adânc în trupul meu, în mintea şi sufletul meu. Răsfoiesc o carte - citită de multă vreme! - şi nu-mi spune nimic. Cândva, era ca un grăunte de aluat în mine, ca o sămânţă: încolţea, creştea, înflorea. Poate, în unele clipe, o fi rodit - noaptea, cum se spune în basme despre merele de aur -, dar de sub umbra zidurilor eu n-am putut să văd şi să culeg nimic! Fiecare gânditor are numeroase noduri lăsate nedezlegate în cărţi! Cu mâinile mele le-am pipăit, dar de dezlegat nu am avut linişte. În dosul zidurilor vacarmul e mare! Niciun sunet nu s-a distins, nu a fost limpede. Măcar, de nu mi-aş pierde capul! Îmi vine să înfulec cărţi, precum şoarecii Sărmanului Dionis, dar mi-e frică şi teamă că slovele lor nu vor avea nici un gust. Îmi plimb privirea peste literele de pe cotorul cărţilor, unele semeţ sucite, şi toate îmi par trecute dincolo de un geam sau de o pânză de apă şi privirea mea se întoarce precum lăbuţa unei pisici dezamăgită că nu poate să prindă ceea ce se mişcă în oglindă. Privirea mea nu se întâlneşte decât pe sine! Tot mai obosit, mă scufund în umbra zidului sub grămada de cărţi, văzându-l pe vecinul nostru, întins pe un cojoc, vărsându-şi plămânii sângerii într-o strachină, după cei şase ani de dispariţie. Mă ridic în cotul mâinii şi cât aş vrea să strig: “Doamne, dă-mi pofta să mai mănânc struguri cu pâine caldă!” Dar, nimic. Vocea mea este slăbită. Nici eu n-aş putea să mi-o aud. Şi nimic.
La umbra zidului - şi plantele sunt străvezii, alungite şi de o frăgezime bolnăvicioasă. Se întind cu sfială după un licăr de lumină. Iar, dacă într-o bună zi, lumina ar cădea brusc peste ele, tot atât de brusc li s-ar ofili frunzele, tulpinile, iar de flori şi rod nici pomeneală. Dar omul? Despre acesta, Eminescu spune că este “ghem de lumină”, “scară de lumină”. Ieri am auzit că se vând bucăţi din zidul berlinez. Precum, cândva, lemn sfânt din crucea Mântuitorului. Iisus a transformat negativul crucii - partea de tortură - în afirmativul uman. Oare zidul torturii în Europa va fi fost dat celor din umbra lui spre a-i schimba negativul în afirmativ? La cap ni s-a pus stâlpul păgân, apoi, i s-a adăugat crucea mântuitoare, de acum înainte, trebuie să se pună şi câte o bucată de piatră. Stâlp, cruce, piatră - trei simboluri la capul bietului om!
Călăreţul rănit, în învălmăşeala cea mare, se lasă sub burta calului, spre a se salva. După o vreme, calul aleargă în ocol. Este rănit şi el de o săgeată, foarte de-aproape. Cade-n genunchi, încearcă să-l ferească pe călăreţ, dar nu mai poate. De secole stăruie această fantasmă în istorie. Pentru unele popoare. Întind mâna să-i smulg săgeata din coapsă, dar nici eu nu mai pot. Calul se prăvăleşte peste mine, încercând, în ultimele clipe, să mă acopere cu sine. Copita sa nu mai are vlagă să-mi scurme groapa. Spre amurg, corbii vor năvăli. În stoluri.
Petre Ţuţea despre “intrarea în Europa” a României: “E ca şi cum noi am fi în camera asta şi toată lumea ar ţipa la noi să intrăm odată în ea… Dar noi suntem aici! Aşa este şi cu această intrare… Nu sunt antieuropeist, dar nu sufăr excesele…”
Spune-i celui ce te-a aruncat peste zid că “Dumnezeu a făcut omul după chipul şi asemănarea Sa” şi-ţi va răspunde că “a făcut lumea după chipul şi asemănarea celui ce trasează ziduri”; spune-i că drept formulă consolatoare pentru om este asemănarea cu Domnul, nu faptul că tu şi cu el stai de o parte şi alta a zidului, precum desagii pe asin. Îi aminteşti că sub desagi se află o cruce pe care nu ai trasat-o nici tu, nici el, ci numai bunul Dumnezeu. Şi îţi întoarce spatele. Ea este baza celui ce intră în cetate. Şi ne măsoară după disperarea şi deşertăciunea noastră.
Sunt lângă zid. Asemeni ciobanului care cântă din fluier pe o stâncă. Port o scară, iar mai departe nu văd decât strălucirea unei săbii. Las-o, Doamne, deasupra-mi!
Dintr-o dată, Azor, cu o bucată de lemn, prinsă cu o curea de gât: jujeul. Lung până la genunchii picioarelor de dinainte. La ieşirea pe câmp, la vie, unde neastâmpăratul de Azor ne însoţea, bunicul nu vroia ca acesta să alerge după puii de iepure, să-i prindă, sau să-i sfâşie. Din milă faţă de ei, Lie îi atârna câinelui blestematul de jujeu. Săreau urecheaţii mari, o tuleau şi pufuleţii, Azor alerga, după ei, jujeul îl lovea la fiecare pas în genunchi; câinele mai încerca să prindă bucata de lemn cu gura, dar nu reuşea, ci numai se rostogolea. Îmi venea să plâng pentru el, bunicul nici nu-l lua în seamă. Totul fusese stabilit. Cu exactitate, parcă, până unde să poată câinele să se întindă. Azor se întorcea, scheunând cu năduf, uitându-se mai mult la Lie, decât la mine. Dar, fără urmă de reproş. Avea genunchii înroşiţi, mie mi se părea că avea şi lacrimi în ochi. Mă rugam pentru el, să nu mai sară iarăşi câte un pufuleţ din te miri ce loc. Nu ştiu de ce, imaginea asta a câinelui cu jujeul de gât şi cu genunchii însângeraţi, alergând, încercând să prindă bucata de lemn cu gura şi căzând, îmi stăruie în minte, ori de câte ori mă gândesc la soarta culturilor mici, a culturii noastre. Şi, chiar a mea. De când m-am născut, zi de zi, alerg ca un câine, cu jujeul de gât. Bucăţica asta de lemn este adevăratul meu sicriu!
În ficaţii câinelui cei vechi citeau. Puseseră la punct un complex sistem de divinaţie. Deschid cartea lui Sabatino Moscati, Vechi imperii ale orientului şi la capitolul Babilonienii şi asirienii, la pagina 101, unde citesc că s-au descoperit “numeroşi ficaţi de argilă, minuţios împărţiţi şi adnotaţi asupra semnificaţiei fiecărei părţi”, găsesc textul poem-prevestire:
“Dacă un câine se opreşte în faţa unui om: o piedică i se va ivi acelui om…
Dacă un câine se opreşte lângă un om: ocrotirea zeului va fi asupra lui.
Dacă un câine se culcă pe patul lui: zeul lui va fi mânios pe el.
Dacă un câine se culcă pe scaunul lui: soţia lui îi va urma într-o nenorocire…
Dacă un câine alb intră în templu: fundaţiile templului vor fi durabile.
Dacă un câine negru intră într-un templu: fundaţiile templului nu vor fi durabile.
Dacă un câine roşu intră într-un templu: acel templu va vedea prosperitatea.
Dacă un câine galben intră într-un templu: acel templu nu va vedea prosperitatea.
Dacă un câine multicolor intră într-un templu: zeii vor veghea asupra acelui templu.”
Dă, Doamne, putere şi vedere unuia dintre noi ca să citească în ficaţii supravieţuitorilor din închisorile roşii! Ficaţii noştri, ai celor din culturile mici, s-au făcut argilă. Numai ochiul Tău o mai poate descifra. Şi peste câte jumătăţi de vreme!
Azor era bălţat.
Anaxarcos din Abdera îşi retează cu dinţii limba şi, plină de sânge, o scuipă drept în faţa tiranului Nicocreon. Zenon din Eleea, la fel, îşi retează cu dinţii limba şi o scuipă în faţa tiranului Demylos. Supuşi la înfiorătoare chinuri nu au acceptat ca limba lor să nu poată cuvânta pe calea adevărului. Cine limba filosofului o vrea - o are, dar fără viaţă şi cuvânt! Plină de sânge şi aruncată la picioare.
Ion D. Sîrbu (de la tatăl său): “Cururile se schimbă, limbile rămân aceleaşi!”
Niciodată nu am citit o carte de la început până la sfârşit, fără ca mai înainte să o deschid la întâmplare şi să citesc un paragraf, sau o filă. Fragmentul - dacă avea putere - îmi releva întregul. Şi, numai în cazul acesta, treceam la confirmarea relevării, adică a citirii cărţii întregi. Referindu-mă la cea de-a şaptea artă: sunt puţine filmele pe care să le fi văzut în întregime. Intram în cinematograf, după ce filmul începuse, urmăream o secvenţă şi dacă aceasta făcea un luminiş în pădurea gândurilor, vedeam filmul în seria următoare. Din această cauză nu am putut să urmăresc niciodată un film la televizor. Excepţie, cele câteva pe care le-am văzut în întregime la cinematograf. Cât despre seriale - armă bacteriologică a prostiei! Îmi amintesc o întâmplare prilejuită de felul meu de a recepta filmele. La cinematograful “Patria” din Craiova, rula un film din Coreea de Nord. Intru curios să văd dacă seamănă cu ale noastre. Camera lua imagini ale unei mulţimi: bărbaţi, femei, copii, se aplecau, îngenuncheau, sărutau pământul, îşi ridicau feţele înlăcrimate. Se ridicau, alergau peste brazde, iarbă, holde, după umbra helicopterului care tocmai se ridicase. Mulţimea se arunca peste umbră, ca şi cum ar vrea s-o prindă. În helicopter era Conducătorul. M-am sprijinit de tocul uşii, scârbit şi cutremurat. Mi-am imaginat că au un râset de satisfacţie, de acolo de sus, străbătând pământul, ca un tunet al lui Jupiter. Şi, pentru a nu veni şi trăsnetul, m-am trezit bătând cu degetul arătător în tăblia uşii. Dar, râsul imaginat l-am auzit. Era al sălii. M-am răsucit şi am fugit afară. Şi eu cu lacrimi în ochi. Dar din alte motive.
Eminescu a început cu istoria; noi, cei din umbra zidului, când şi când, pe căi ocolite, revenim la istorie - copii părăsiţi, care nu se ştie de vor mai avea o şansă să regăsească sânul cel cald al mamei. Nu puteam privirea s-o port asupra românilor, ci m-am întors cât mai departe, poate asupra omului ca speţă, la părintele istoriei, Herodot. Acesta s-a pierdut în vălurile de umbră ale zeiţei Isis, în Egipt, în Egiptul care era şi pentru el anticitate, cum a zis poetul nostru în cazul lui Homer. Sunt în 1988, şi în Istorii, Cartea a doua, LCI, găsesc o însemnare despre “sandala lui Perseus”, că “ori de câte ori se iveşte, bunăstarea se lasă peste tot Egiptul”. Am scris şi un poem, pe o structură formal blagiană, în adânc hegeliană, Sandala, cuprins în volumul Cartea istoriei secunde (predat Editurii “Eminescu”, dar apărut abia după ’89, în cartea mai amplă A doua navigaţie, Editura Fundaţiei Culturale “Ion D. Sîrbu”, 1996):
“Iată o sandală mare de doi coţi!
- spune copilul.
Este doar o talpă săpată în piatră!
- spune tânărul.
Să ne-aducă aminte că am încercat-o!
spune Bătrânul.”
De la “bunăstare” la “aducere aminte”! oare, acest copil al proastei nematurităţi să stea alături de reflexivii lumii! Să convieţuiască, poate, chiar în aceştia? Basmele, oglinda cea bună a lumii, surprind doar arderea etapelor, de câte şapte ani într-un an, de către Feţi-frumoşii care pun lumea în rosturile ei fireşti. Dar nu am citit niciun basm - ca oglindă răsturnată, rea - în care un nou-născut să se maturizeze cu o lentoare de şapte ani! Numai în social-istoricul străzii auzi “a dat în mintea copiilor!”, iar dacă expresia nu mai apare pe buzele nimănui e semn că fenomenul s-a generalizat şi nu mai poate fi observat de nimeni. Iată, ce uşor istoria se umple de paradoxul bărbierului!
Colectiva “7 Noiembrie”, din Cioflan, nu avea decât un singur camion, “Steagul roşu”. Seara ne pomenim cu vreo şapte, opt… Toţi copii le dăm ocol. Dar, iute, unele merg la zootehnie, altele pe câmp - toate însoţite de părinţii noştri şi de nişte străini în haine negre. Într-un camion s-a pus grâu dat în pârg, gălbior. S-a secerat şi s-a prins cu sârmă, aşa cum prinzi o mătură, ca să stea drept. În altă maşină s-a pus porumb, fiecare fir cu ştiulete cu mătasea dată. S-au ales cei mai viguroşi şi s-au aşezat unul lângă altul. S-au pus cu rădăcini şi cu pământ, ca să nu se ofilească. În alt camion au pus viţă de vie; în altul, pomi. De la zootehnie, într-un camion au pus cei trei tauri; în altul, calul acela negru ca abanosul; în altul, cea mai frumoasă vacă cu viţelul; în ultimul, cele mai frumoase oi. Ba, pe Nea Gheorghe, care a încercat să suie şi măgarul între oi, de-a doua zi nu l-am mai văzut. Noi, copiii, credem că l-au pus şi pe el într-o maşină şi, cine ştie ce s-a întâmplat, a rătăcit drumul la înapoiere. Ori, din pricina cu măgarul, s-a supărat şi a plecat în alt sat, cu oameni mai îngăduitori. Dar, n-a fost aşa: dispărut a rămas. În fine, dimineaţa, de cu zori, toată lumea din sat, cu mic cu mare, după maşinile cu vaci şi oi, cu cai şi boi, cu grâu şi porumbi, cu viţă de vie şi pomi, mergeam la Drăgăneşti - unde era reşedinţa de raion -, la gară, să ne aşezăm cu ofrandele noastre de-a lungul căii ferate. Aici ne-am înghesuit printre oamenii celorlalte sate, care îşi ocupaseră locurile mai devreme. Ni s-a spus, de acei oameni în haine negre, ce lozinci să strigăm. Ni le-au dat scrise pe nişte hârtii numerotate. Învăţătorii şi profesorii aveau sarcina să ne instruiască pentru a le putea striga, în cor, cât mai frumos, când va trece trenul. Dinspre Craiova spre Bucureşti trebuia să apară trenul oficial cu Nikita Hruşciov şi Gheorghe Gheorghiu-Dej. Pentru prima dată, marele conducător al măreţei şi victorioasei lumi trece pe pământul nostru, printre sclavii săi, şi noi, toţi, trebuia să-l primim cu ofrande şi bucurie, ca pe cel mai încântător şi arţăgos zeu. Imprevizibil este Hruşciov, îl auzeam pe Lie acasă. După ore întregi de aşteptare, după multele repetiţii ale lozincilor, am obosit cu toţii, vocile ne-au slăbit, în maşinile trase una lângă alta, plantele au început să se ofilească (zadarnic le puneam noi apă!), animalele au început să urle şi să ţipe. Era un amestec de voci omeneşti, de ţipete de animale, o larmă zvârcolindu-se sub fierbinţeala unui soare de vară. Nici un tren nu trecea. În cele din urmă, după amiază, ca fulgerul - un tren de persoane. Am strigat noi repede şi cum am putut lozincile, animalele durerile lor, plantele ofilirea lor, dar nu am văzut nicio mână fluturând, să ne facă vreun semn de mulţumire. Unii dintre noi au început să spună că Hruşciov şi Dej au fost, dar nu în vagonul ăla, la fereastra aia; până la urmă, toţi ne-am întors mulţumiţi că trenul a trecut, că Hruşciov şi Dej ne-au văzut, că Hruşciov o să-i mulţumească de primire lui Gheorghiu-Dej, că Gheorghiu-Dej, nouă… Şi eu priveam foarte atent, dar nu-l văzusem pe Hruşciov, şi nici pe Gheorghiu-Dej, pe care îl cunoşteam după fotografia din ziar, şi nu înţelegeam cum toată lumea spunea că i-a văzut. Şi nici acum nu pot să-mi explic, cum toţi îi văzuseră şi numai eu, nu! I-am spus şi lui Lie că trenul acela era gol. O fantasmă - ca şi camioanele acelea, care ziua următoare nu mai erau în curtea colectivei. Lie nu mersese. Le-a zis celor în haine negre că el nu poate să se târască până la Drăgăneşti, 10 kilometri, că picioarele lui să fi fost de fier şi tot s-ar fi tocit de cât a mers şi s-a luptat în războaie, de-a făcut România Mare. Şi l-au lăsat. Când m-am înapoiat, mi-a spus: “Nu pot să le văd faţa! Ştii ce ne ziceau al Mărăşeşti? Că ei, dacă bagă numai caii la noi şi îi lasă să se pişe, ne îneacă! Acum că ai putut să vezi că trenul era gol, stai în genunchi şi jură-mi că n-ai să te mai duci să întâmpini niciun străin care ne calcă pământul! Jură-mi!” “Jur!” am zis, cu lacrimi în ochi dar bucuros, în faţa lui Lie. Probabil că şi el jurase bătrânului său, ori în crâncenarea luptelor. După care, mi-a făcut semn să mă ridic.
Când un singur limbaj există, victima nu are de ales decât pe al călăului.
Montaigne: “Nu înaintăm deloc, mai curând bâjbâim, ne învârtim în cerc într-un sens şi în celălalt. Revenim pe propriile noastre urme”.
Daimonul: “Mi-am făcut reproş că te-am somat; lumea gândurilor şi amintirilor e doar paradisul din care, oricum, nu ne poate alunga nimeni…” Celui rămas în afara zidului, celui căzut în faţă, cu pietrele zidului peste picioare, i se spune că dincolo de zid se află duşmanul. Şi duşmanul acesta este limita sa. Chiar dacă dincolo de zid nu s-ar afla nimeni, el începe să creadă că în spatele pietrelor trebuie să se afle cineva, o mână rea, un gest şi un cuvânt rău. Prezenţa zidului trebuie motivată; existenţa sa este generată de o confruntare, de o luptă între cele două părţi. În faţa zidului începe războiul. Rece. Istoria are umor. Involuntar. Un deget arată spre cei de dincolo de zid şi-i deformează bestial. Le spune celor de dincoace că trebuie să înceapă o luptă pentru pace. “Apel pentru pace”. O lume săturată de război şi moarte, cu disperare, se agaţă de orice fir de iarbă. Crede că dacă semnează, cu numele fiecărui om, liste întregi, pachete de liste pentru pace, undeva, deasupra, bestiile zilei se îmbunează şi fericirea începe.
Orice om cu capul pe umeri îşi dă seama că el poate să-şi aşeze numele pe o listă, cerând pacea mult şi bine, dar că aceasta să nu vină, sau să nici nu existe vreodată. Omului trebuie să i se dea iluzia participării la ceea ce îl exclude. Şi la punerea în mişcare a unei asemenea iluzii participă chiar el: ca sine, ca celălalt. Pe Ion Pătru - îmi spunea Lie - l-au găsit la un botez. Avea pentru fiecare câte o glumă, câte o şotie. De data aceasta se pare, că a avut-o pentru sine. Cei fără treabă, netrebnicii, şi-au intrat în treabă: cutreierau uliţele satului, din casă în casă, cu acele liste “Apel pentru pace”, ca oamenii să le semneze. Ion Pătru semnase pe uliţa lui, înainte de a veni la botez. Nicolae al lui Gune şi Mihai al Ilincăi, cu şcoli de partid făcute (câteva luni, pe unde nu ştiu), cu haine negre de piele, intră în casă, unde petrecerea era în toi. Scot listele şi le trântesc pe masă, spunându-le: “Semnaţi! Altfel, începe războiul!” Şi oamenii, speriaţi, cu îmbucăturile oprite în gât, semnează unul după altul. Pe cei doi, aproape, nici nu-i mai puteau recunoaşte. Dar Ion Pătru: “Ce ziceţi, mă? Când o să fie război, să fie ca acum!” Şi ridică paharul cu vin. “Pentru ăl mic!” Apoi, vărsă o picătură: “Să fie şi pentru cei morţi în război!” “Semnează!”, strigă la el Mihai al Ilincăi. “Nu vrei?!”, îl ameninţă Nicolae al lui Gune. “Bine!”, îl reped amândoi şi-şi iau hârtiile şi ies din casă. “Eu, care am făcut războiul, spre deosebire de voi, mă ticăloşilor, sunt încă în război! Păi, nu-i aşa că nu s-a terminat încă războiul!?”, le strigă el peste prag, înecându-se într-un râs cu lacrimi. Noaptea a fost ridicat. I-au rămas soţia şi un băieţel. După şase ani l-au adus înapoi. Era vara. Sta întins pe un cojoc, lângă gard, la umbră. Vărsa sânge într-o strachină pusă la cap. Îl priveam printre scândurile gardului: încerca, printre vărsăturile de sânge, să respire. Nu vorbea, nici nu se văieta, doar horcăia. Zăcea. Zăcea şi tăcea. Îi dădeau ocol soţia şi copilul, încercau să-l facă să vorbească, dar nici un cuvânt nu reuşeau să scoată de la el. Îi era frică să vorbească, nu pentru sine, ci pentru ei, care trebuiau să trăiască mai departe, mai departe şi să mărturisească despre aducerea omului în situaţia de a-i smulge cuvintele odată cu carnea, de a se îneca în propriul său sânge. Le făcea doar semn cu mâna să nu-l mai tulbure cu întrebări. Restul, cu tăcerea sa, vine pentru om, uneori, mult mai devreme decât moartea. Nu a spus cine l-a luat, unde l-au dus, ce i-au făcut, ce s-a întâmplat cu el?
Ce s-a întâmplat cu cei doi?
Nicolae al lui Gune avea o fată, Mariţa. Nu a terminat nicio şcoală; i-a fugit într-o noapte cu un colorat de la Caracal. A făcut trei copii. Unul dintre ei se învăţase să fure. Într-o noapte s-a dus la grajdul unui om să-i fure calul, dar omul, prevăzător şi cu inimă rece, pusese uşa grajdului, la deschidere, în contact electric. L-a carbonizat. L-au adus să-l înmormânteze în sat la noi, dar Nicolae al lui Gune, cu câtă putere mai rămăsese în el, nu i-a primit, i-a întors să-şi îngroape hoţul la Caracal. Pentru el era de ajuns că îşi înmormântase soţia, pe Gheorghiţa, chiar la fereastra casei. Până acolo ajunseseră mormintele cimitirului. Ea, într-o zi, nu s-a mai putut ridica din pat, îi paralizase picioarele. După două zile a murit în spital la Bucureşti. Acum, şi el se sprijină într-un băţ, şi parcă nici nu poate să-şi ridice ochii spre cer. Mihai al Ilincăi avea o fată în clasă cu mine. Pe Leana. El venea şi se aşeza în ultima bancă, chiar lângă mine, şi punea pe profesor să o asculte în faţa sa. Cu Snadu se fălea că l-a dat la şcoală înaltă, la oraş - o profesională de cum se cresc şi se mulg vacile! Pe Grigore îl trimitea la colectivă, împreună cu soţia. Cu Joiţa. El muncea. Citea ziarul “Scânteia”. Era operat de ulcer, apoi de prostată. Operaţiile nu-i reuşiseră: se urina continuu, în pat puseseră o folie de plastic, când se întâmpla să treci pe lângă el, mirosea a urină. Într-o iarnă, trecută, aflu o întâmplare de “fapt divers”: fiul lui Sandu a mers, în seara de Crăciun, peste câmp, de la Dăneasa la Radomireşti, unde era însurat Grigore. A băut, a mâncat, a plecat. Apoi, s-a întors şi i-a luat vaca şi viţelul. Pe la miezul nopţi a ajuns acasă şi împreună cu Sandu şi maică-sa au tăiat viţelul. Când, spre zori, maică-sa curăţa şi spăla carnea, soseşte fratele păgubit, Grigore, cu doi poliţişti. Venise după urmele lăsate în zăpadă. Băiatul fuge, dar pe Sandu îl poartă prin comună cu capul viţelului pe umeri şi pe mamă cu maţele petrecute pe după gât. De ziua Crăciunului, când lumea e în sărbătoare, când pe uliţe se umblă cu irozii, cu capra, cu ursul, copiii lui Mihai umblau cu “ursul”!
Păcatele părinţilor cad pe capetele fiilor până la al şaptelea neam, îmi spunea bunicul.
21 februarie 1876, Brâncuşi s-a născut “alaltăieri” a scris în acte notarul, adică în 19. În zodia Peştilor!
În Evanghelia lui Marcu: “Iar El le-a zis: «Câte pâini aveţi? Duceţi-vă şi vedeţi!» S-au dus de au văzut şi au spus: «Cinci, şi doi peşti.» Atunci le-a poruncit să-i aşeze pe toţi, cete, cete, pe iarbă verde. Şi au stat jos în cete de câte o sută şi de câte cincizeci. Şi luând cele cinci pâini şi cei doi peşti, Şi-a ridicat ochii spre cer, a binecuvântat şi a frânt pâinile şi le-a dat ucenicilor, ca să le pună înaintea mulţimii. De asemenea şi cei doi peşti: i-a împărţit la toţi. Toţi au mâncat şi s-au săturat şi au ridicat douăsprezece coşuri pline de fărâmituri şi cu ce mai rămăsese din peşti. Cei ce mâncaseră pâinile erau cinci mii de bărbaţi.” (6, 38-44).
În Quo vadis, Henryk Sienkiewicy:
“- Stăpâne! Spune în greacă următoarea frază: Iisus Christos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul.
- Bine, iată spun!… Şi ce-i cu asta?
- Acum, ia iniţialele fiecăruia din aceste cuvinte şi uneşte-le ca să formeze un singur cuvânt.
- Peşte! spuse Petronius cu uimire.
- Iată de ce peştele a devenit simbolul creştinilor! răspunse Chilon cu mândre” (p. 59).
Brâncuşi, între anii 1924-1926, ciopleşte din marmură cu vinişoare verzui Peştele, apoi, îl trece în bronz, polizat. Soclul l-a conceput ca oglindă, pentru a dubla opera, prin reflecţia sa. Discul polizat, cu Peştele deasupra, a fost aşezat pe o piatră, ca o stâncă. Şi aceasta un simbol biblic: Iisus. Peştele se scufundă în oglindă, se dublează în unicitatea sa. Omul să fie oglindă (reflectoare, reflexivă) în care Peştele înoată? Primitorul chip este făcut după chipul şi asemănarea părintelui său. Brâncuşi poliza până la disperare, sculpta cu lumină, o înapoia izvorului său, înmulţită, ca şi în parabola evanghelică. Din doi peşti izvorăşte lumina hrănitoare. Şi când te gândeşti că peştii îi avea un copil! “Când nu mai suntem copii, am murit demult”, murmura Brâncuşi, jucându-se de-a Fiul şi Tatăl.
Prin 1974, bătrânul Paleolog îmi arată un volum imens, editat drept carte de identitate a Universităţii de Thanatologie din USA. Printre cei aproape 200 de membri fondatori ai acestei instituţii, de pe toate meridianele planetei, se află şi V. G. Paleolog cu fiul său, Tretie. Pe prima copertă a volumului, oarecum în diagonală, Coloana infinitului. În interior, V. G. Paleolog era prezent cu textul unei probabile comunicări: Despre moarte în opera lui Brâncuşi, iar Tretie Paleolog cu Viziunea românească asupra morţii în Mioriţa. Pe ultima copertă a tomului figura Masa tăcerii. Între Coloana infinitului şi Masa tăcerii se strângeau viziunile popoarelor asupra morţii. Totul mi s-a părut firesc: să fie o Universitate unde se studiază viziunile thanatologice. Şi aceasta, prin expresiile artei, ale viziunii asupra lumii ca totalitate. Numai că bătrânul îmi precizează: “Asta ar fi uşor, rămânându-se aici, nu ar duce la nimic. Este prima treaptă de unde se porneşte înapoi. De când te naşti îţi porţi moartea şi trebuie să conştientizăm lucrul acesta. Mai mult decât Plugarul acela, Johannes von Tepl, din Praga. Modelul nostru, pe care Dumnezeu ni l-a da, este Iisus, nu-i aşa? Şi nu ai văzut că El ştie ce s-a decis cu El? Ştie pentru ce a venit între oameni. Iar noi, cei mai mulţi, nici nu ştim pentru ce murim. Este important să ştii, nu pentru ce şi cum trăieşti, ci pentru ce şi cum mori. Pentru asta a venit Brâncuşi între noi. Asta mă strădui să aflu şi eu.” M-am uitat cu luare aminte la bătrân. Avea 87 de ani. Era un om masiv. Deodată mi s-a părut că era un alt om, că din spatele pleoapelor mă privea un spirit, faţa îi era ca o mască. Pe terasă i s-au lăsat nişte porumbei, care îl iubeau mai mult decât oamenii. El s-a ridicat să le dea câteva firimituri de pâine. “Brâncuşi îi iubea mult, nu-i aşa? Cu unul a vrut să umple cerul!”, mi-a zis. Am plecat şi am coborât cele patru etaje, am ieşit din curtea interioară a careului de blocuri în bulevardul A. I. Cuza din Craiova. Oamenii mi se păreau că duc nişte pietre în spate şi că prin ele formele trupurilor luminau. Acolo, sus, bătrânul vorbea cu păsările cerului. Sub oblăduirea lui Brâncuşi. Mult mai târziu, am scris un poem (psalm) cu această imagine: lespedea cărată în spate, umerii adâncindu-se în ea, trasând din lumină semnele numelui meu. Şi ea, lăsându-se tot mai mult peste mine. I l-am dedicat lui Mircea Ciobanu, care mi s-a părut mult mai aplecat spre pământ şi cu umerii ieşiţi prin piatră. Apoi, un altul, unde în ultima piatră săpam o poartă prin care treceam spre… dar ca pasăre. Ucenicim întru Brâncuşi.
Lumea plecată la câmp, dar în sat s-au umplut curţile de zgomot: câinii latră, rup lanţurile şi se reped în garduri. Cei slobozi încearcă să sară gardul, ceilalţi să rupă zgărzile. Pe drum, trei căruţe trase de cai: în fiecare câte o cuşcă de fier, cu pereţii din sârmă ochiuri, cu capac deasupra, pline de câini. Aceştia scheaună, se muşcă. “În cuşca hingherului, numai câinii proşti se muşcă între ei”, aveam s-o aflu mi târziu, de la Ion D. Sîrbu, referindu-se la naţionalism. Caii îi mâna şi-i oprea, din loc în loc, câte un tuciuriu; alţi trei patru, cu căngi metalice, precum cleştele, mergeau pe lângă gard, lovind scândură cu scândură: întărâtau câinii. Bătrânul Azor al nostru nu i-a băgat în seamă. Eu am încuiat poarta, dar Lăbuş a sărit pe lângă mine, s-a întins peste ulucă, ameninţând cu lătrături. Repede cangea tuciuriului s-a strâns pe gâtul câinelui, l-a săltat peste gard şi într-o clipă l-a dus prin aer deasupra cuştii, unde un alt tuciuriu i-a săltat capacul. L-a lăsat peste ceilalţi câini, trântindu-i capacul chiar în cap. Hingherii culegeau, aproape din fiecare curte, câine după câine şi îi îndeseau în cuşti. După ce au strâns preţ de vreo 50 de câini, au tras căruţele dincolo de Valea Curţii, unde duminica se făcea hora şi băieţii jucau mingea, pe marginea gropilor de unde femeile luau pământ galben pentru spoit şi făcut ţeste de copt pâinea. Plângând, m-am ţinut după ei, ca să-l elibereze pe Lăbuş. Zadarnic. Acolo au început jupuirea. Câte un hingher lua de gât cu cangea câinele din cuşcă şi, în drumul spre pământ, un altul îl lovea drept în moalele capului. Prindeau câinele, de unul din picioarele din înapoi, într-un cârlig agăţat de loitrele căruţei, îl crestau pe burtă şi îi trăgeau pielea peste cap: după care, o puneau în căruţă, iar pe câinele jupuit îl aruncau în groapă. Un tuciuriu mai bătrân le scotea ficaţii şi îi punea de-o parte. A făcut un foc mare şi a început să-i frigă. Atunci, noi, copiii, de scârbă, am fugit acasă. Seara, când lumea s-a întors de la seceratul grâului, a văzut gropile pline de câini jupuiţi; femeile şi-au tras colţul basmalelor la nas din pricina duhorii ridicate în aer. Vara aceea, lumea n-a mai trecut pe acolo, şi-a schimbat drumul spre câmp. Pieile câinilor, mi-a spus Lie, ar lua drumul la ruşi, să facă cele mai bune cizme pentru ofiţeri. Prin pielea câinelui nu trece apa. Nu are pori, de aceea, când este cald, el stă cu limba scoasă. Ziua următoare, pe drum, noi am început să cântăm: “Staline, din pielea ta / Făce-ne-aş mânuşi la câini, / Jupuit să stai în soare / Zile-ntregi şi săptămâni…” Repede părinţii ne-au luat în casă şi ne-au tras câte o bătaie ruptă din iad. Degeaba am zis eu că Stalin a murit, ca să scap din mâinile bunicii; nici Lie nu mi-a ţinut parte: “Stalin nu moare niciodată. Ne va prinde pe toţi în cuşcă. Nu cred că o să scape cineva nejupuit!” Atunci m-am gândit că bunicul vrea să mă sperie, dar mai târziu am înţeles tâlcul vorbelor lui. Prins cu cangea de gât şi aruncat în cuşcă; jupuit de viu şi cu ficaţii scoşi. Sîrbu îmi spunea, după ieşirea din închisoare, că aruncat odată în închisoare, nu mai poţi ieşi niciodată, decât să treci dintr-una într-alta. Iar dacă se întâmplă să fie mai largă, cu atât este mai strânsă pe suflet şi cuget. Mi-am imaginat o povestire unde eram metamorfozat în câine. Gardianul îmi urmărea mişcările prin vizetă şi eu, prin zăbrelele cuştii, vedeam cangea hingherului, învârtindu-se prin aer; şi pielea trasă de pe mine, ca de pe un câine. Dar de frica hingherului, n-am scris povestirea. Ca un câine. Doamne, câtă piele trebuie pentru o cizmă?
Dungile zăbrelelor încrustate în carne: tatuajul nostru moral.
Poate cea mai îndepărtată amintire a mea: bunica, legănându-mă pe picioare şi cântându-mi îngânat. Un cântec de vreo trei strofe, pe care, de atunci, nu l-am mai auzit. Pe prima strofă mi-o amintesc întocmai, pe a doua mai puţin, pe a treia, deloc.
“Foaie verde sălcioară,
Zace-un voinicel de-o bală;
Zaci voinice, ori te scoală,
Ori mai dă-mi şi mie boală.
Că mie mi s-a urât
Perna să ţi-o tot mut
De la soare la răcoare,
De la umbră iar la soare…”
Cred că e vocea Daimonului, cea care solicită această “boală”.
La umbra zidului ce poate să crească mai mult decât zvonul? Decât ştirea, informaţia administrată? Cineva află o întâmplare, un eveniment, surprinde - sau nici atât, căci ochii lui poartă păienjenişul umbrelor de dincoace - şi transmite, după bunul plac, pentru a nu-i face pe cei de dincoace să-şi imagineze, sau să palpeze zidul.
Zidul nu există.
Îi fereşte din teama de a nu i se smulge privilegiul de observator peste zid. Şi ştirea astfel administrată trece din ureche în ureche, pierde sau i se mai adaugă ceva (spre bucuria celui ce o transmite), când firul se rupe, se înnoadă cu presupuneri şi întregul şir de minţi prin care a trecut se înfierbântă, începe să halucineze. Zvonul creşte ca un bulgăre de zăpadă, care îi acoperă, îi mistifică, îi desparte de sine; uită cine sunt, ce fac, de ce fac aceasta şi nu altceva şi ajung spre bucuria celui de sus şi ei nişte presupuneri.
În mâna cui?
Toată halucinaţia aceasta este o tăcere. Un vis în somn. Cei de dincolo de zid ne aud doar zgomotul gurilor deschise din timpul somnului. A fi în umbra zidului este asemănător cu a fi pe un teren străin, în faţa unui duşman invizibil: orice şuier trezeşte panică. Să ne amintim de Vlad Ţepeş - vârful de lance al Occidentului pentru acele vremuri - sub turbane turceşti şi vorbind turceşte, dând buzna noaptea în tabăra turcilor, trecând printre corturi ca o vijelie şi despărţind de trupuri capetele barbarilor. Dezordine totală. Zvonul intrării lui Ţepeş în tabără, căutând pe Sultan cu iureş de moarte, a dat naştere unui măcel în lanţ, numai şi numai între turci. Buimăciţi de zvon îşi înfigeau săbiile unui în alţii. Despre această ispravă sunt mărturiile atât ale ienicerului Constantin Mihailovici de Ostroviţa, luptător în oastea lui Mahomed al II-lea, cât şi ale lui Nicolae Modrussa, legat papal la anul 1462. Dar important este, în comparaţia noastră, că zvonul a crescut la umbra zidului, îmbâcsindu-ne minţile, măcelărindu-ne spiritele. Mii de oameni am fost lăsaţi în condiţia “barbarilor” pradă nopţii de dincolo de zid, spre a ne măcelări zvonurile sub bucuria zvonitorului. Şi el, de cele mai multe ori, dintre noi!
Sigur: Nego a spart zidul ultim, a trecut dincolo. Îi caut o epistolă pe care mi-o scrisese după ce citise vreo 30 de pagini din “opera mea ratată”, Însemnările ultimului scriitor. În dosarul cu Eseuri din anticameră (a morţii), găsesc ca motto al lor un text din “Adan Buenosayres”, de Leopold Marechal (publicat în România literară, nr. 51, din 22 dec. 1983, în traducerea Domniţei Dumitrescu-Sîrbu): “Nu ştiu dacă aţi avut vreodată prilejul să frecventaţi una din acele anticamere pe care un politician de geniu le-a botezat cu numele de «îmblânzitoare»; în ele, postulantul vesel nu întârzie în a-şi decapita iluziile, cel mânios se metamorfozează în mieluşel, iar guralivul pierde până şi rudimentele limbii. Anticamera mea era alcătuită din trei încăperi ce comunicau între ele, corespunzând la trei grade diferite de iniţiere prin care trebuia să treacă orice catehumen înainte de a mi se înfăţişa: în prima, postulantul, renunţând treptat la natura umană, îşi paraliza voinţa, îşi anihila memoria şi se lepăda de înţelegere, până ce cobora în regnul animal, ale cărui atitudini elementare le adopta în cea de a doua, unde se plimba ca un leu în cuşcă, mugea ca un taur, căsca precum un câine, se lingea ca o pisică şi se scărpina ca o maimuţă, apoi postulantul cobora, ca-n vis, la starea vegetală pe care o dobândea în incinta încăperii a treia: acolo nu mai simţea decât vagile senzaţii ale lumii vegetale, poate foame şi sete, creşterea unghiilor, circulaţia limfei. Când, în sfârşit, pătrundea la mine, în «sancta sanctorum», postulantul căpătase consistenţa materială: unii, cu o sforţare disperată, mai izbuteau încă să-şi fluture în aer scrisoarea, ca războinicul de la Maraton cununa cu lauri; alţii, parcă trezindu-se brusc din somn, au reuşit să mă întrebe cine erau şi ce deveniseră”.
Mult mai târziu, prin 1988, în Cartea dintr-o lună aveam să scriu un poem în proză despre procesul dezumanizării scribului. Poemul, sau cartea, nu am reuşit să le public, nici în “epoca de aur”, nici în restauraţia de după, ci mult mai târziu, în 1997. Poate aşa trebuia să se întâmple, pentru a-mi da certitudinea că mă aflu în anticamera morţii.
Dacă mult ţi se ia, mult ţi se va da.
Zvonul: glonţul care atinge ţinta, tocmai prin trimiterea lui aiurea.
Zăduf. Stau întins pe o velinţă, aşezată în faţa casei, la umbra a trei pomi, porniţi din aceeaşi rădăcină. Gutuiul nostru. Avea şi mulţi lăstari, daţi de jos, pe care Lie nu-i tăia niciodată, îi lăsa flăcăilor care îi tăiau de Anul Nou, pentru sorcovit fetele cui ei: un lăstar de gutui, împodobit cu arnici roşu pentru fiecare fată. Acum e foarte cald. Printre frunze, licărul puternic al soarelui şi apa albastră a cerului mi se lasă peste ochi. De la picioarele mele, porneşte, în sus trupul unei femei, desfăcându-se în trei: trei fecioare cu mâinile întinse, dar şi cu aripi din umeri. Aripile uşor colorate, luminoase, ating cu vârfurile pământul şi acoperă făptura întreită. Capetele trei, la fel: cu dâră de lumină peste păr. Făptura aceasta se ridică, apare un copil şi-i spală picioarele. Sunt două, cu o gleznă pe care numai Goya ne-a învăţat s-o vedem. Aş fi vrut să mă ridic, să intru în casă, să le aduc ceva: un dar, dar nu puteam şi nici nu ştiam ce. “Nu te mai frământa, scrie! La anul, când voi trece pe aici, să sfârşeşti cartea!” Nu ştiu care vorbea, gurile toate scoteau acelaşi cuvânt. Copilul scrijelea în scoarţa unuia din gutui un şir de litere: “MAMRE”. Am încercat să mă ridic. “Nu e nevoie, trebuie doar să-i dictezi copilului. El o scrie.” “Cine eşti, sau sunteţi?” “Eu sunt Daimonul!” Mi se face sete; aş bea puţină apă; privesc spre uşa casei. Patru bărbaţi, cu părul alb, scot un sicriu alb. Unul se împiedică. Alerg să-l ajut. “Ne descurcăm şi fără tine!” Mă întorc: nu mai este nimeni, doar literele copilului în scoarţa gutuiului, adâncite, ca şi cum ar fi fost scrise de multă vreme.
Alexandru ar fi lăsat să fie îngropat cu o mână afară, spre a arăta lumii că nu a luat nimic cu sine. Obosit şi-n culmea gloriei, la cei 55 de ani ai săi, Carol Quintul abdică la Bruxelles. Doi împăraţi romani renunţă la putere în aceeaşi zi a lunii mai în anul 312. Diocleţian, la 59 de ani şi după 2 de ani de domnie, se retrage la Salona, în ţara sa de baştină, Dalmaţia, dar nu înainte de a organiza o fastuoasă ceremonie, pentru această decizie a sa, pe câmpia întinsă la vreo 3 mile de Nicomedia. Ce gânduri trebuie să fi trecut prin capetele celor ce înfulecau la acest nemaiîntâlnit banchet! Ce urzeli şi planuri, prin cele mai netede capete! Celălalt împărat, de la Milan, Maximianus, s-a retras într-o vilă de la Lucania. Acestei duble abdicări îi urmează 18 ani de discordie şi confuzie. Când bătrânul fără astâmpăr, Maximianus, îi cere lui Diocleţian să îmbrace iarăşi purpura imperială, fostul împărat l-a privit cu milă şi, cu multă blândeţe, i-a spus că regretă că nu poate să-i arate verzele sădite cu propriile sale mâini, la Salona, care îi dau mai multă fericire decât oricare triumf al puterii. Câte câmpuri de varză ar trebui puse peste nefericirea puterii! Pilde de înţelepte resemnări. Sub umbra zidului nu s-a întâmplat niciuna. Ci numai sub soarele tare, al lunii mai. Alergi după glorie pe sub propria-ţi umbră sau pe sub umbra mâinii de sus şi nu-ţi rămân decât tălpile paşilor. Şi pe acestea le acoperă cu praf şi nisip vânturile, vremurile. Gloria: o sumă de neînţelegeri adunate în jurul unui nume, a zis un poet german; o iluzorie formă a nemuririi, a zis un gânditor român, căruia i s-a luat orice posibilitate de comunicare modernă, lăsându-i-se doar limba în gură. El s-a consolat cu nemurirea religioasă, punctându-şi fiinţa cu o cruce la cap. Dar oare după glorie alergăm şi, negăsind-o, ajungem în situaţia să ne mulţumim cu o consolare!? Nu cred. Consolarea aceasta care i se dă omului de către Dumnezeu să fie adevăratul sens mântuitor al fiinţei sale? Trebuie să fie altceva de la care omul a fost îndepărtat, un alt sens care i-a scăpat, o cădere în urma căreia nu-i mai rămâne decât consolarea. Prăbuşiri de lumi sau încercări ale universului cu fiecare om, cum vedea Eminescu, căderi în precaritatea istoriei, după care nu-ţi mai rămâne decât consolarea? Amintirea că ai chipul după asemănarea părintelui suprem? Doamne, care a fost sensul pentru care m-am născut? Căci între glorie şi consolare nu există nici un loc. Sau dacă există, el este al proastei infinităţi. Cei 41 de psalmi - Cuvinte fără orizont -, pe care i-am scris în 7 ani, mi-o spun cu prisosinţă: cândva, cimitirul era departe în câmp, acum el a ajuns lângă grădina mea. În ultimul timp, înaintează uluitor de repede spre mine. Se apropie clipa, poate, să-l punctez cu crucea mea anonimă. Şi totuşi, numai a mea. Prin acest “numai a mea” mă voi ridica din istorie? Prin aceasta, noi, toţi, ţinem lumea să nu alunece în haos?! Cimitirele ţin lumile să nu se scufunde?! Ne-a spus-o Iisus. De fiecare dată gestul să despică jocul aparenţelor.
Între pâinea de sus şi cea de jos, tot mai mult, oamenii aleg pe cea din urmă. Aceste cuvinte mi-aduc aminte pilda pe care mi-o spunea bunicul despre pomana făcută de bogat şi de sărac. Dumnezeu cu Sfântul Petru, umblând necunoscuţi pe pământ, erau tare obosiţi şi flămânzi. Se întâlnesc cu un om bogat cu o căruţă de pâine. După multe rugăminţi şi după ce intervine şi argatul, acesta se învoieşte să le dea o pâine, dar nu pe alta decât pe aceea care îi căzuse în noroi. Se întâlnesc şi cu un om sărac, care nu avea în traistă decât două pâini. Şi se roadă şi de acesta să le dea ceva de-ale gurii. Omul sărac o alege pe cea mai mare şi le-o dă. “Ei, Petre, îi zice Dumnezeu, vezi omul acela bogat şi zgârcit nu va găsi în ceruri decât o pâine plină de noroi. Cel sărac, cu inimă bună, va găsi în ceruri pentru el şi pentru toţi fiii lui câte o pâine în fiecare zi!” Omul acela cu două pâini în traistă s-a întors acasă cu o singură pâine pentru cei trei copii ai săi, dar tare bucuros că una din ele a putut să-i ajungă “pâinea de sus”.
Cineva mă priveşte prin fereastră. Îmi spune că mă locuieşte. În ochiul drept. În cel stâng, este orologiu.
Tot mai singur şi obosit, cu degetul Daimonului îndreptat asupra-mi!
Comentarii articol (0 )Nu exista niciun comentariu.
Adauga comentariu
Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.
Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre. Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
 
Alege să o susții! 
Promovare
 Publicitate
 Newsletter
|
Copyright © 2008-2026 ZVJ. Toate drepturile rezervate.
Ziarul Văii Jiului | De neoprit
