► Dumitru Velea, Ladislau Schmidt, „cel cu mâna şi inima de aur”, 1930-1994 

 

Am primit recent un minunat album de artă semnat de împătimitul cărturar Dumitru Velea, închinat unui artist pe nedrept uitat. Am parcurs lucrarea cu încântare şi m-a fascinat pietatea cu care autorul a adus la lumină şi a interpretat multilaterala creaţie artistică a germanului Ladislau Schmidt, fiu al Petrilei, ca şi I.D. Sîrbu.  

 

Descendent dintr-o familie plecată de generaţii din Salzburgul Austriei în Roşia Montană şi mutată din 1870 în Valea Jiului, Ladislau Schmidt a trăit fractura ontologică dintre oamenii muntelui şi cei ai adâncurilor şi a încercat să înţeleagă ruptura dintre „momârlanii” băştinaşi retraşi la munte şi „barabe” – minerii veniţi de aiurea să sfredelească pământul. 

Coborât de mic în mină, pentru care va lucra toată viaţa, va urma între două şuturi doar cursurile de artă plastică la Şcoala populară de artă din Petroşani. A mai lucrat o lună şi jumătate la Bucureşti în 1969 sub îndrumarea sculptorului Mihai Onofrei. 

S-a străduit să îndeplinească o nobilă misiune – experienţa adâncului s-o preschimbe în artă. Acest lucru este magistral demonstrat de Velea în albumul extraordinar de dens, în care fiecare afirmaţie este susţinută de o ilustraţie de excepţie – schiţe, desene, acuarele, fotografii, documente, machete. 

Autorul cărţii l-a cunoscut pe Schmidt puţin după ce a venit din Craiova în Valea Jiului. Prietenia dintre ei s-a întemeiat de la început pe preţuirea pentru Brâncuşi şi s-a consolidat prin aprecierea pentru I.D. Sîrbu. Scriitorul petrilean l-a admirat la rândul său pe Schmidt, despre care afirma: „Ştie să deseneze ca un virtuoz, are  în mână siguranţa complexă a talentului. Iubeşte forma şi e îndrăgostit de ea; pietrele se supun docile dălţii sale”. Îl socotea cel mai nobil suflet al Petrilei natale şi-l definea drept „cel cu mâna şi inima de aur”. 

Această definiţie apare în titlul albumului şi se regăseşte în intitularea secţiunilor cărţii – „La curţile vieţii cu mâna de aur” şi „La curţile artei cu inima de aur”.

În prima secţiune, „La curţile vieţii cu mâna de aur”, autorul trece în revistă aspecte ale biografiei artistului, relevând dificultăţile pe care acesta a trebuit să le depăşească ca să înveţe „natural, din sine şi de unde poate, precum o pasăre să zboare sau un arbore să crească”. Se arată cum a trecut Schmidt cu uşurinţă de la o formă la alta a artelor plastice, familiarizându-se cu toate, schimbând fără efort tehnicile şi materialele, depăşind „ilustrativismul comandat” prin „ilustrativismul implicat”. Nu a putut folosi „biletul de liberă trecere în regatul marii arte”, împiedecat  de presiunile şi solicitările politice, de „teroarea roşie” a comenzilor zilnice, dar şi de răutatea artiştilor şcoliţi.

Schmidt, născut la 1 iulie 1930, a absolvit 7 clase la Şcoala primară germană din Petrila, obţinând calificativul excepţional la obiectul „Desen şi lucru manual”. De mic, modela lutul de pe dealul din vecini şi-i admira pe cei ce sculptau stâncile.

Exegetul precizează că pentru artistul venit pe lume într-o colonie minerească, acea lume „naiv-morală şi magic-spectaculară constituie rădăcina ontică a imaginaţiei”, ca şi  pentru I.D. Sîrbu, care o socotea „peisajul matrice al sufletului” său. 

Înşiruirea nenumăratelor lucrări create de artist impresionează, ca şi menţionarea celor ce au rămas doar în stadiu de proiect.

Subcapitolul Numismatica: vocaţia mâinii îi permite autorului să descrie activitatea lui Ladislau Schmidt în cadrul Societăţii Numismatice Române începând din 1968. Precizând că artistul avea „mâna cu vocaţia eternităţii”, autorul informează despre insignele, blazoanele şi medaliile concepute şi realizate de Schmidt, după toate regulile heraldicii. Decriptând simbolurile cuprinse în lucrări, Dumitru Velea socoteşte că „Peste tot în opera sa, mişcarea are forţă, este explozivă şi genetică. Estetic privind are marcă stilistică.” Schmidt s-a străduit „să treacă prin strunga ideologică o câtime de artă, de eternitate din viaţa minerilor”. Este revelatoare afirmaţia artistului: „Aici, i se pune mortului pe ochi o monedă îngăurită. Nu în mână, ca s-o dea Cerberului, ca-n alte părţi. I se spune Ochiul Domnului. Prin ea priveşti pe Dumnezeu, prin ea te priveşte El!”.  

Artistul a realizat medalioane-efigii în ipsos, reprezentând cu fineţe artistică pe Caragiale, Coşbuc, Alecsandri, Eminescu, Sadoveanu, Bălcescu, Creangă, dar şi pe Ion D. Sîrbu, în aluminiu patinat.

Schmidt a activat încă din 1971 în Cercul de Filatelie „Minerul”, pentru care a alcătuit desene, afişe, medalii, ştampile, cataloage. 

Creează basoreliefuri inspirate, propune machete de monumente, lucrări civice. Sculptează aplicând „brâncuşiana tăietura directă”. Materializează ideea evoluţiei mineritului pe care o ilustrează  în numeroase lucrări, trecând de la „viziunea naiv-utopică” la cea „real-dramatică” şi ajungând la cea „compensativă şi religios consolatoare”. O serie de proiecte pentru cinstirea memoriei minerilor jertfiţi în subteran nu sunt acceptate.

Autorul enumără nenumăratele machete de lucrări care nu au găsit sorţi de înţelegere de la autorităţi, unele pierdute, altele existente doar în fotografii. Se menţionează şi prodigioasa activitate de sculptor a artistului, realizările sale în lemn sau ipsos.

În 1991 Ladislau Schmidt a participat la constituirea Fundaţiei Culturale Ion D. Sîrbu şi a primit premiul fundaţiei pentru arte plastice pentru întreaga operă.

Operaţia de neoplasm suferită în 1990 l-a făcut să se întoarcă spre pictură, desen şi grafică. Dumitru Velea apreciază creaţiile din această perioadă ca „o scară de lumină”. După 1992 realizează sculpturi închinate Sfintei Varvara şi sopranei Teodora Lucaciu. O lucrare testamentară, In memoriam, creată la Cabana Rusu în 1994, puţin înainte de moarte, a fost distrusă de noii proprietari ai imobilului.

La 22 decembrie 1994 a fost numit cetăţean de onoare al oraşului Petrila, iar la 27 decembrie a trecut în lumea drepţilor.

În a doua mare secţiune a cărţii, „La curţile artei cu inima de aur”, autorul se apleacă asupra creaţiei artistice propriu-zise. Precizează că artistul dorea să împrejmuiască Valea Jiului cu monumente de transfigurare, de înviere. Nu primea însă comenzi sau intervenea cenzura. 

Dumitru Velea intuieşte că, în mitologia minerească „decelată de I. D. Sîrbu şi cuprinsă de Schmidt”, omul are un suflet natural şi altul al adâncului, posedă ca nestemate adevărul şi dreptatea, şi o lampă – lumina lăuntrică, iar drept corolar legea morală a identificării întru jertfă. Apoi se ating apele abisale ale inconştientului colectiv.

Având aceste elemente, enumără proiectele de monumente propuse de Schmidt, dar nerealizate: Izvorul meseriilor, 1964, Fântâni arteziene, 1966, Rapsodii, 1966, Arc de triumf, 1976, Poarta sufletelor, 1978, Jertfa, 1979, Spre cer, 1980, Firul vieţii (Treptele temeliei), 1980, Noroc bun, 1980, Trudă şi carte, 1983. Sunt ilustrate prin machetele sau schiţele rămase. La fel şi lucrarea In memoriam, 1992-1994, distrusă.

Autorul acordă mai mult spaţiu proiectelor materializate prin monumente existente: Din Adâncuri spre Lumină sau Nicio lacrimă, 1974. (Precizează că golul care funcţionează brâncuşian este „lacrima”.); Oraşul Petrila, 1976; Bun venit în Valea Jiului, 1976; Ştafeta generaţiilor, 1976; Avalanşa, Alpiniştii, 1987; Spicul grâului, 1988; Sfânta Varvara, 1991, 1992.

Dumitru Velea accentuează faptul că semnul distinctiv al operei lui Ladislau Schmidt este ascensiunea, căci orizontul spaţial al omului adâncurilor este coborâtor-urcător. Lacrima este un alt simbol puternic în opera lui Schmidt, care afirma că „Mina e un lăcrimar, un vas în care se strâng şi din care curg lacrimile”.

Comentând lucrările, exegetul recurge la  elemente definitorii pentru evoluţia creaţiei artistului – schiţe, desene, machete. Lectura textului se cere însoţită de contemplarea ilustraţiei, deosebit de bogată şi relevantă.

Sunt deosebit de impresionante două lucrări cu caracter funerar, închinate în 1987 unor tineri dispăruţi în munte. Prima lucrare, Avalanşa, ridicată în Cheile Tăii, este descrisă chiar de creatorul ei ca o coloană din sicriu peste sicriu, terminată cu un fragment de stâlp funerar. Avalanşa e o albă formă sinusoidală, ca o coborâre în mormânt, dar cu sens ascendent, „ca şi voinţa alpiniştilor, de înălţare, de înviere”. A doua lucrare, Alpiniştii, aflată în cimitirul petrilean, este un zid-baraj ce protejează mormintele tinerilor pieriţi în munte, având în mijloc o nişă cu un basorelief patinat – floare de colţ şi  piolet. Pentru Velea „Pare o poartă ce duce dincolo”, amintire a cuvintele brâncuşiene spuse Malvinei Hoffman. 

În carte există numeroase formulări memorabile. Proiectarea simbolică a ideii de jertfă se face prin cărbune, care „Ca să lumineze trebuie să ardă”.

Din basorelieful Surpare (1978), putem înţelege că „Un om poate fi strivit dar nu înfrânt” şi că „Moartea în subteran este întotdeauna o jertfă”.

Schmidt, „cu capul plecat şi gândul înălţat”, cutreieră „o cale ce porneşte din ilustrativism, trece prin canoanele alegoriei şi ajunge în ţinutul insondabil şi inepuizabil al simbolului”. În unele lucrări, „nonfigurativul îşi ia revanşa faţă de figurativ, parcă într-o manieră brâncuşiană”.  

Pentru lucrarea Spicul grâului (1988), exegetul precizează că artistul şi-a asumat  „lecţia brâncuşiană a variantelor şi căutării simplităţii proprie simbolicităţii”, supunând opera unor faze evolutive, până la eliminarea figurativului şi la sporirea simplităţii formei sculpturale şi a ascensionalului acesteia. „Cu cât spicul ţâşneşte spre înalt, cu atât mai mult se vede înclinarea bobului de grâu spre pământul-mormânt ca loc de înviere. Mori şi învie este tâlcul lucrării”.

Din inventarul lucrărilor realizate în lemn prin brâncuşiana cioplire directă reiese că artistul a folosit cu precădere lemnul de cireş (în 14 din 25 de cazuri), dar a utilizat uneori şi lemnul de plop, fag sau stejar. Ilustraţiile, majoritatea color, ne permit să admirăm măiestria de sculptor a lui Schmidt. Cartea, apărută la două decenii după dispariţia artistului, este rodul unei cercetări de profunzime a operei sale, realizate cu devotament şi acribie de un adevărat prieten. 

Partea care se referă la creaţia de pictor, desenator, acuarelist şi grafician a artistului beneficiază de un comentariu competent, servit de imagini minunate, color sau în alb-negru, care trebuie neapărat văzute.  

Machetarea albumului îmbină textul cu ilustraţia într-un mod aparte. Se folosesc ingenios toate spaţiile, valorificând şi mici desene, uneori fără titlu, care întregesc informaţia. M-a impresionat schiţa Rugăciune, plasată inspirat alături de fotografia mormântului artistului. O altă Rugăciune, din lemn de fag, ilustrează pagina 93. În catalogul operelor titlul apare însă ca Meditaţie, poate şi pentru că pentru Brâncuşi „rugăciunea bătrânilor noştri olteni era o formă a meditaţiei”.

Albumul acesta l-am parcurs de câteva ori, descoperind de fiecare dată noi detalii fascinante. Nu pot decât să-l recomand cu toată căldura celor ce vor să descopere o personalitate uimitoare şi să se bucure de o exegeză riguroasă dar şi inspirată.

Sorana GEORGESCU-GORJAN (în Scrisul Românesc, nr. 9/2014, Craiova, p. 24)