„Dă, Doamne, să mai existe bătrâni în ţara asta!

Păzeşte-i bine în mormintele fiilor lor!

Că nu e zi în care cineva să nu ne ceară să-i împletim câte o funie de nisip!”

Apoi, mi-a zis: „Du-te şi spune-i lui Vică să aplice sechestrul, şi că la judecată îl aştept să vină cu picioarele întregi. Iartă-l, Doamne, că nu ştie ce face!”

Am ieşit din cavou şi, dintr-o răsuflare, am fost acasă. În curte nu mai era nimic. Decât urmele carului şi… poarta larg deschisă. Pe drum, larmă. Lume multă. În floarea vârstei. Nici un bătrân. Îi ridicaseră noaptea.

 

Aceşti bătrâni, morţi în închisorile roşii, au făcut cu craniile lor un zid în calea puhoiului semiasiatic, pentru a apăra „lumea liberă”. Ei nu ştiau de ruşinoasa trădare de la Yalta, ci, ca nişte sfinţi, cu luminoasele lor cranii, ridicau zidul, ca la lumina lui, Occidentul să-şi scrie cărţile (unele chiar să justifice trădarea) şi, în linişte, să-şi edifice fericita cultură. O cultură fericită ridicată peste o nefericire istorică, peste gemetele şi strigătele noastre de deznădejde. Dacă ni le-ar fi auzit, în ea s-ar fi pogorât sabia şi nu ar fi însemnat tacitul pact de scoatere din timp a unor popoare, de punerea lor în marile paranteze ale istoriei.

Unchiul meu, fratele cel mai mic al bunicii, Ioniţă Diaconu, un învăţător de ţară, pentru a nu fi arestat, a fugit noaptea de acasă, peste câteva sate, şi-a venit la noi. A stat ascuns câteva luni, până când, într-o seară, au venit cei în haine negre de piele şi l-au ridicat. Avea într-o valijoară: galenele unui improvizat radio, o vioară şi multe, multe medicamente. Noaptea, târziu, ieşea la masă: bunica îi punea în strachină lapte cu mămăligă. Alături, un ou, din cele două pe care le fiersese în mămăligă. Unul îl mâncasem eu. Lângă uşă, cu urechea la vreun lătrat al câinelui, sta Lie, fumând ţigară de la ţigară. Şi, deodată, bunica: „Ioniţă, daică, mai scăpăm noi de ăştia?”. „Ei, didă Lină, să vedem ce fac acum la Geneva. Vin, vin americanii!” “Mor eu, şi de ăştia nu mai scăpăm! Numai Zaharia a scăpat!”. „Lasă-l, mormăia înfundat Lie, că el şi-a făcut datoria faţă de ţară şi de Dumnezeu. A luptat şi împotriva lui Stalin, şi împotriva lui Hitler”. „Şi ce folos?!” mai suspina ea, după care discuţia se stingea.

Când a revenit de la închisoare unchiul meu, bunica murise. Într-o zi, ne-am pomenit cu el, după vioară. Mai trebuia să predea câteva luni la şcoală, pentru a putea ieşi la pensie. O iarnă şi o primăvară a trebuit să taie câmpul de-a curmezişul, prin noroi, şoseaua tare ocolea, ca să ajungă la şcoala de la noi, la nişte amărâţi de copilaşi. Îi învăţa să citească; apoi le cânta din vioară. Dar ea nu mai avea corzi, i le rupsese la percheziţie, unul din cei în haine negre de piele. Copiii citeau cât citeau; apoi, se zbenguiau cât se zbenguiau şi plecau acasă. Îl uitau acolo, la catedră. Când cineva îi întreba, ce-au făcut la şcoală?, ei răspundeau în cor: „Cântă dom’ învăţător!” Şi oamenii, cei mai mulţi, rămâneau uimiţi; numai câte unul, mai tânăr şi crezându-se isteţ, râdea: „Aşa carte faceţi voi? Cine l-o fi adus pe ăsta aici?! Fiecare sat cu nebunul lui!”

Nu ştiu de ce îmi vie să cred că soarta culturii noastre seamănă cu viaţa acestui biet învăţător de ţară! Ca şi el, după trecerea din închisoare în închisoare, tăiem câmpul în două, prin noroi, pentru a putea fi scoşi la pensie. Mai avem câteva luni. Şi, iată-ne, cântând la o vioară, cu corzile rupte, un cântec pe care nimeni nu-l aude. Toţi au urechile umplute cu ceară. Când el a murit, mama i-a pus alături, în sicriu, vioara. Tot fără corzi. Am privit-o cu luare aminte, intens, până am început să-i văd corzile: erau din lacrimi. Pe astfel de corzi cânta el. Şi nimeni nu-l auzea, nici copiii, decât bunul Dumnezeu. 

Mai avem câteva luni până la pensie… Se aud cum înaintează culturile mari. Mărşăluiesc, fericitele!

 

Mihai Voievodul ar fi spus - puternic, pentru a-l auzi şi Papa -, când peretele casei vecinului este cuprins de foc şi prin crăpăturile sale ies flăcările peste propria-ţi casă, poţi să nu sari? Şi, dacă Dumnezeu te ajută, te ridici cu pieptul în calea pârjolului.

Imaginea acestui perete de flăcări, din ce în ce mai sălbatice, trebuie să o fi văzut Occidentul, daimonul meu, cel puţin în nopţile de insomnie. Imaginea, căci realitatea de dincolo de zid ar fi stârnit groaza şi preafericita cultură occidentală ar fi început să fie făcută de psalmişti.

Acum patru secole, noi aveam o funcţie în istorie; Mihai se simţea răspunzător de soarta zidului, cu cuvântul şi spada. Cu viaţa şi moartea sa; o aducea la cunoştinţă Casei de Austria, Papei, chiar şi lui Filip al II-lea al Spaniei. Însă, ca un adevărat creştin, cu frică şi respect faţă de cuvânt, nu bănuia că-i vor fi smulse până şi barba, nu numai faptele, şi trecută unui alt principe, mai apropiat şi îndrăgit Casei de Austria, Sigismund Bathory.

El şi poporul lui aveau o misiune, pe care o simţeau ca fiindu-le încredinţată de sus, să ridice apele Dunării în calea năvălitorilor, poate în el se înfiripa acel gând pe care Eminescu îl găsea rotindu-se în Decebal. Dar trecuseră secole şi Occidentul nu se mai expunea, ci ne expunea. Totuşi, eram o prelungire a sa, aici, la Dunăre. Rezultatele şi le însuşea, prin strategia de răsturnare a informaţiilor. Marele poet spaniol, Lope de Vega, deşi înrudit, ca sânge, cu Mihai, cade victimă unei asemenea răsturnări. Imediat după evenimentele din 1595, scrie piesa Prodigiosul Principe Transilvan. Simţim mireasma Ţărilor Române, recunoaştem cântul de dor al unui personaj captiv:

„Ţară minunată,

Patria mea dorită,

Cu câmpii mănoase,

Cu păduri umbroase…”

Nu suspectăm harul divin al poetului de vreo clipă de slăbiciune omenească, dar ne întrebăm cum de s-a putut petrece un scandalos transfer de fapte, acte, gesturi, trăsături morale şi fizice de la Voievodul Mihai la principele Sigismund?! Fără îndoială, cel descris de Sinan lui Mahomed nu poate fi Sigismund, ci Mihai: 

„… Furios, spate lat, aspect şi proporţii de gigant, ochi mari, frunte înaltă, cap cu părul creţ, nas puternic, ascuţit, sprâncenele împreunate, barbă, faţa palidă, arsă de soare, bărbat viteaz, mare călăreţ… Nu se rade şi nu se sulemeneşte, nu ştie ce e pânza de Olanda, parfumul de iasomie şi de violete, nu caută patul blând, nici nu mănâncă singur o pasăre întreagă, poartă pulpare din piele de tăuraş, încheiate cu nasturi de oţel, se culcă pe spinarea calului, doarme încălţat în fier…”  

Răstălmăcirea informaţiei era necesară superbiei Occidentului, Casei de Austria. Unii cu foloasele, alţii cu ponoasele! Piesa, aproape un reportaj dramatic, poartă pe deasupra sa umbra voievodală a lui Mihai, dar în text umbre dese stau peste chipul său. Totul este mistificat. Mihai lupta, Sigismund trimitea scrisori în Occident; chiar şi steagul cel mare şi verde, cucerit de Mihai la Călugărenu din mâna îngrozită a lui Sinan, Sigismund îl trimitea Papei. Fireşte, cronicarul oficial al Curţii de la Viena, generalul Carlus Magnus, îi pune în seamă lui Sigismund tot ce se poate imagina, încât acestuia, în Apus, i se închină ode, chiar şi cărţi. Agent de propagandă şi om de încredere al său, iezuitul spaniol Alfonso Carillo, în 1596, duce preţioasele şi răstălmăcitele informaţii la Roma, la Madrid, unde Filip al II-lea îl primeşte cu fast şi-i înmânează, pentru principele Sigismund Bathory, colanul Lânii de Aur. Cum altfel putea să scrie Lope de Vega!? 

Despre această piesă, pentru mine, acum, simbol al rezultatului răstălmăcirilor despre noi, mi-a vorbit, pe când eram student şi ucenic întru descifrarea lui Brâncuşi, bătrânul critic de artă, V. G. Paleolog. Îl preocupa să afle cauza şi să-şi explice ruperea raportului dintre conducător şi cei din preajmă, cu îndatoriri de veghe, în cazul mai tuturor conducătorilor noştri, pieriţi sub trădări şi iatagane străine. Poate căuta cauza prea aproape de cel căzut. Victimă, jertfă, martir? 

Un tânăr, Eminescu, la 14 martie 1876, ţine în sala Universităţii din Iaşi o conferinţă, pe care, peste câteva luni, la 1 august, o publică în Convorbiri literare, sub titlul Influenţa austriacă asupra românilor din Principate. Chiar dacă unii nu au avut curajul să-şi aşeze numele sub rândurile ostile poetului, chiar dacă Hans Wenzel, consulul austriac de la Iaşi, îi trimite un raport lui Gyula Andrassy, ministrul de externe al Imperiului austro-ungar, Eminescu, netulburat, numai în câteva fraze, luminează nexul intereselor: 

„Austriei îi trebuiau oameni şi în Orient şi unul dintr-aceştia au fost Mihai Viteazul, asemenea o jertfă a politicei austriece. Într-adevăr, cine l-a îndemnat pe Mihai Viteazul să se încurce cu turcii, a căror politică ţintea la micşorarea Casei de Austria prin susţinerea drepturilor principilor Transilvaniei asupra Ungariei? Sanctitatea sa Papa şi catolicisimul rege al Spaniei, Filip al II-lea. Liniile amândouă ale Casei se înţelegeau foarte bine. Poate că o îndemnare venită de la Praga ar fi trezit unele bănuieli în inima voievodului românesc, dar una venită de la Madrid - care avea în vedere numai creştinătatea - nu. Se vede că tot din iubirea creştinătăţii Austria va fi încercat sub Constantin Brâncoveanu să ieie Ţara Românească, precum mai târziu au luat Bucovina”. 

Acest tânăr citea în istorie şi vedea prea multe - trebuia să dispară! Şi-a dispărut. Ne reamintea şansele pierdute şi pe cele viitoare ce nu trebuie să le pierdem, îndeosebi, pe ultima, cea culturală. Prin el vorbea spiritul şi cultura lumii, nu putea să-şi imagineze ziua aceasta, cea mai mică din calendarul nostru, când suntem dincoace, sub umbrele blestematului zid, chiar dacă invizibil.

Doamne, de ce atâta mistificare pentru viţelul cel gras!?

 

Salvează-ne, Doamne, cel puţin pentru că ne-ai vorbit printr-un poet, pe care l-ai lăsat în mâini străine, ca să fie ucis! Fără el, şi rostul Cuvântului tău dispare.

 

La judecata Ta ce va răspunde Titu Maiorescu? Că a tăcut de frică, sau că i-a fost mai scumpă cariera politică decât adevărul?

 

Eminescu: „Panule, tu ştii că-n lumea asta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui tot-tot este un şir neîntrerupt de martiri…”.

 

„DOMNUL I-a zis lui Ghedeon: «Pe toţi cei care vor lipăi apa cu limba, cum lipăie câinele, să-i desparţi de toţi cei care se vor pleca în genunchi să bea apă.»” (Judecătorii, 7, 5). 

 

La noi totul este de început; avem numai proiecte. Şi cartea aceasta s-ar întâmpla să fie doar un proiect. Un dureros proiect despre cum nu suntem în stare să ducem până la capăt ceva. Pentru că la noi, sfârşitul îl purtăm în sânge. Poate în codul genetic. Sfârşim înainte de a începe; nu fiindcă timpul s-a îngrămădit peste noi, ci fiindcă suntem mereu în grabă de timp; la orice eveniment, suntem sosiţi prea târziu. De aici, sentimentul că la noi totul este prea devreme. Prea târziu a venit Eminescu pentru cultura europeană, prea devreme, pentru noi. Suntem prea tineri şi, de aceea, medităm neîntrerupt şi abstract asupra morţii; pentru cei din jur, părem prea bătrâni, fiindcă privim mereu înapoi. Spre părinţi, spre bunici, spre trecutul ce nu suntem în stare să-l păstrăm. Nu-l ducem cu noi, facem referinţă la el. Pentru noi, trecutul este bunicul, bunica, povestea şi nu copilăria; nu este în noi, ci în înapoia noastră. Pare mereu că o vertebră este lipsă. De aceea, proiectăm, proiectăm şi nu reuşim să rotunjim nimic. Ce este Eminescu decât o sumă infinită de proiecte ale lumii?! Dar nu o explozie, ci o implozie a lumii. Ce este tentativa lui Haşdeu de a face un Dicţionar, precum rezultatul Enciclopdiştilor francezi la un loc?! Şi a ajuns abia la pasul al doilea, nedând impresia nici de mers, adică de proces şi devenire, ci numai de încă un pas pe calea intelectului abstract. Cum să definitivezi sisteme, dacă nu ai ajuns sub cupola raţiunii dialectice? Eminescu vorbeşte întotdeauna de o raţiune, dar infinită. Este cel mai torturat gânditor al infinitului, a fi în nefinire şi a gândi infinirea. Iată de ce, poate instinctiv, precum cândva grecii, din auroră, se temeau de infinitul treziţi cu el în palme, şi Europa se apără de noi. A pus în joc infinitul („mic”, sau „mare” - după Pascal; „bun”, sau „rău” - după Hegel), dar ce scandal s-ar petrece între zidurile ei, lăsând să pătrundă „raţiunea infinită” a lui Eminescu! Extra muros! se aude din interiorul ei. Cultura occidentală îi este suficientă. „Niciodată popoarele mici - gândeşte Ion D. Sîrbu, la trecerea dintr-o închisoare într-alta - nu vor putea interesa o mare cultură. Raţiunea suficientă a acestora e închisă, introvertită, suprasaturată. Doar dacă reuşim de aici, din victimologia noastră, să-i înjurăm şi să-i scuipăm suficient de zgomotos ca să audă şi vecinii lor (aşa cum o fac uneori ruşii), am avea oarecari şanse să fim băgaţi în seamă. Altfel, chiar şi cu un Shakespeare în Balcani, nu vom reuşi decât să-i facem să caşte sau să zâmbească politicos şi ironic”. În afara zidurilor nu se poate decât imagina şi încerca escaladări. Condiţia celui din afară presupune un proiect de a ajunge înăuntru. (Spre centrul lumii?) Acest proiect este justificarea şi mulţumirea sa. Visul, din lungile nopţi de zbucium şi somn!