07.11.2012,  21:42:13 | 0 comentarii | 903 vizualizari
Sali Bashota sau lamentoul pentru Zână
de Dumitru VELEA

Aceleaşi credinţe şi tâlcuri străvechi se întind şi în Carpaţi şi în Balcani, unele ca apa freatică neţinând seamă de formele reliefului sau de stările vremii. Dacă la întoarcerea de la înmormântare începe să plouă, înseamnă că plânge cerul fiindcă acel om petrecut a fost bun şi drept. Iar dacă se întâmplă să fi fost nelumit, adică fecior sau fecioară, înmormântarea se împleteşte cu nunta, moartea cu nuntirea, fireşte pentru a nu fi nicio dezordine în lumea de jos şi nicio neîmplinire în cea de Sus. Jalea sporeşte fără măsură, văzându-se cum într-o clipă se împleteşte ceea ce se ştie despărţit, dar durerea se descarcă precum cerul prin ploaie. Un katharsis jos, un katharsis sus, un katharsis al zilei însângerate la nivelul unei comunităţi în Balcani este şi lamentoul pentru moartea fără sens a Zânei, scris de poetul albanez Sali Bashota. Ni-l face cunoscut şi nouă, veri ai săi, prin intermediul cărţii Ploaia fără Tine (Editura Do-Minor, Buc., 2008) şi al lui Baki Ymeri, care selectează textele şi le „dă” în româneşte.

 

Tălmăcitorul alege poeme „ţâşnite” din „evenimentele” aprinse în ţinuturile kosovare, ce au trecut peste vieţi lipsindu-le de împlinire, dar aduce şi unele poeme scrise mai de la început ale lui Sali Bashota. Erosul expansiv al acestora, propriu vârstei adolescentine a autorului „rimează” cu adolescenta Zână din faza înmuguririi erotice, ajunsă pe eşafodul însângerat al istoriei. Ele vin ca o coroană peste fruntea acestei pure şi paradisiace făpturi. 
Erosul se întinde ca posibilitate, înfloreşte spre a pune lucrurile la un loc şi a se institui ca temei omului deschis fiinţei şi frumuseţii divine. Între acestea stă cumpăna dreptăţii; dezechilibrul vine din afară, desparte ce ar trebui să se unească, naşte singurătăţi, sfâşieri şi dureri. Sali Bashota îşi dezvăluie matricea genetică a realităţii poeziei sale în chiar acest eros rănit. Rana se presimte la orice nivel şi orizont de realitate poematică, la orice desfacere a sinelui, personal şi colectiv. De unde, un lamento concret şi subiectiv, coral şi obiectiv, real şi magic, omenesc şi cosmic, din om şi de dincolo de om, din locurile deschise împlinirii sale. Fazele acestea se strâng şi se unesc, „ţesând” cele două părţi ale cărţi, Frumuseţe adormită şi Focul pasiunii, şi se desfac până la linia subţire, abia perceptibilă, ce vădeşte tonul şi armonia. Mai întâi, determinaţia ce cheamă numele cărţii Ploaia fără Tine şi-i luminează orizonturile, de jos şi de Sus, din prezent şi din aurora magică: „Acea fereastră cu geamuri sparte recreea continuu imaginea ploii nicicând oprite şi a pământului nicicând sătul de zgomotul picăturilor care formau acea baltă ciudată de apă. Totuşi, cerul fusese fericit fiindcă aruncase pe pământ partea preaplină de lacrimi, încărcate de durere, păcate, frică, tristeţe, singurătate...” (Ploaia fără Tine).
Cartea aceasta se adună din lacrimile cerului pentru sufletul unei comunităţi, la moartea fecioarei nevinovate, numită Zâna, ea se înalţă ca un lamento din ţipătul erosului rănit. Fiindcă s-a ajuns să fie despărţite cele ce caută a fi împreună, fiindcă întregul este sfâşiat şi părţile căzute în zonele reci ale singurătăţii, ia chip poematic tentaţia întregului, deschisă în posibil şi real, sau în amândouă deodată. Despărţirea de pe drumurile întunecate ale istoriei trebuie răsturnată pe căile luminoase ale omului şi divinităţii. Este misiunea poetului, a iubirii din inima poematicului. Lui îi e dat să pună contrastele în ordine, părţile despărţite la un loc spre o anume împlinire, salvare şi mântuire. Astfel face şi Sali Bashota, alăturând cele două părţi ale cărţii, frumuseţea adormită şi focul pasiunii, moartea cu viaţa, trecându-le una prin alta, graţie iubirii ce dă viaţă. Vremea acestei treceri-petreceri, sosită arbitrar asupra omului, este marcată, pe lângă ploaia de sus, de toamnă şi ploi, de „ploaia neagră a mâhnirii” în care „glasul plânge” - deci, desemnată de apă şi lacrimă. Iar acţiunea, propriu-zis, este determinată de trecerea prin moarte a „frumoasei adormite” - adică, de foc şi ardere, de ardere până la scrum şi topire. În sufletul poetului, în sufletul comunităţii. Contraste peste contraste se surprind de-a lungul cărţii, deschise şi închise unele în altele, topirea nefiind altceva decât foc lichefiat. 
Prin apă şi foc se luminează şi se purifică sufletele: prin proiecţie erotică, ale unui cuplul virtual; prin lamentoul pentru Zâna, al unui popor. Prin moartea ei trece sufletul poetului - şi se topeşte; prin viaţa lui urcă sufletul ei „topit” şi îl aprinde. Vorbele poetului aduc a cântec de leagăn (un cântec de leagăn îi îngâna şi Peer Gynt la trecerea dincolo a bunei sale mame, Åse!), dar legănarea lor „înfloreşte” erotic: „Acum dormi/ Pe patul cel moale cu pene de păsări/ Acoperă faţa albă ca fildeşul / Obrajii ţi se-nroşesc când alunecă surâsul copt/ Întinde părul pe perna cu vise de noroc / Buzele ah buzele uşor se-nchid cu un sărut/ Sânii ard foc în primul act al îmbrăţişării/.../ În florăria unde te-ai născut/ În cea din urmă toamnă plângătoare/ Şuieră simţurile când ziua se stinge-n aşteptare/.../ (Dar miezul de noapte ucide somnul şi orice stea pe cer)/ Acum dormi/ Sufletul meu topit”, (Frumoasa adormită). Prin moartea ei, iubirea ce cară viaţă îşi spune cuvântul, precum în Cântarea Cântărilor, că este mai tare ca moartea.
În ipostaza de proiecţie, iubirea atinge orizonturi spaţiale şi temporale nebănuite, răsturnate şi reversibile, stranii şi luminoase. Aşa se face că poeme anterioare se aşează în lamento ca petalele într-o floare. Focul aduce aproape şi purifică, iar sufletul ei curat, prin ploaie, purifică şi binecuvântează. „Nu 
ţi-am zis oare că ne vom iubi/ Un poem despre toamnă se va scrie atunci/ Între scrumul meu şi buzele tale/ Fiindcă tu orice lucru urât/ Îl îndepărtezi din sufletul meu” (Nu ţi-am zis oare iubito). Există la Sali Bashota o continuă ascensiune spre lumină şi o topire spornică în aceasta. Se plânge cu lumină. Simbolistica focului se încarcă de sensuri nu altfel decât prevăzuse Marele Obscur din Efes, transmiţându-ni-le în vorbe greu de cuprins prin necuprinsul lor. Sali Bashota ne apropie faţa plină de sânge a lucrurilor, o adânceşte în subiectivitatea sa şi a lumii, şi apoi o face lumină: „Tu eşti inima mea înflăcărată/ Într-un timp de mare tristeţe”, (Aşteaptă-mă puţin); „Tu nici nu crezi/ Că ochiul meu îţi dă lumină”, (Ochiul meu). La el, lumina şi iubirea sunt într-o sacră ecuaţie, fiecare este reflexul şi bunătatea celeilalte. Ca şi lumina, iubirea nu se împarte („Doar un pic dacă m-ai iubi/ Întoarce-mi viaţa veşnică/ Pe cărările malurilor de mare”, Joc), ea rămâne, în ciuda a tot şi a toate, ţara făgăduinţei („Păstrezi de două mii de ani/ Pământul promis pentru iubire/ Unde curge timp urât”, Iubirile), ea asigură întregul ca viaţă, cunoaşterea ca lumină („Orice lucru are sens simplu/ Doar a rupe este zi de moarte// Nu te las în pădurea necunoscută/ Cucuveaua poate cânta cântecul care ucide// Nici fără soare nu te mai las/ Copii vor veni în urmă/ Rămâi întreagă să nu te sfarmi”, Încă puţină iubire). 
Sali Bashota este un poet care ştie ce înseamnă vecinătatea morţii şi bestiarul istoriei. El scrie simplu, precum lăcrimează ochiul, fără „jocurile mondene” ale poeziei ce nici nu a auzit de spărtura dintre manifestările şi fondul lumii, sau despre paginile albe lipsă din istorie. Iubirea pe care el o luminează cu sufletul său a trecut prin apele morţii. Mulţi logodnici şi logodnice au ajuns în mormânt lăsând deasupra lumină celuilalt. („Pribegeşte Logodnica plină de graţie/ Stoarce iubirea peste mormânt/ În loc de lacrimi ploaie/ Trupul martirului se-nfăşoară cu foc// Cu cântece de leagăn se clatină durerea/ Peisajul exilului roşu şi negru/ Se odihneşte şapte paşi în adâncime/ Cântă Logodnica pentru miresme”, Martira iubirii). El coboară împreună cu poezia prin spărtura dintre manifestările şi fondul lumii la locul jertfă şi răscumpărare. Apoi, o readuce la suprafaţă, caldă şi binecuvântătoare. Un katharsis - au zis cei de dinaintea noastră, care văzuseră multe la limita vieţii şi morţii şi care ascultaseră amare coruri despre aceasta; tot astfel numeşte şi Sali Basotha un poem din acest lamento pentru Zână, un poem care să dea vorbă şi despre sarcina poeziei în acest timp aproape fără timp. „În acest timp tulbure sprijinit de perete/ Tu îmi ucizi tremurul la ora cinci dimineaţa/ Când vorbim despre libertatea leagată în cătuşe/ Ne consolăm percheziţionând visele negre/ Picături de sînge căzute pe patul lui Procust/ Tu îmi ucizi tremurul la ora cinci dimineaţa”, (Catarzis). 
De aceea, pentru el ora ieşirii din noapte, „ora cinci dimineaţa”, este ora când poezia trebuie să-şi anuleze falsa autonomie faţă de realul perturbat şi răsfăţat de răutăţi, este ora de la care, pornind, ea trebuie realul să-l soarbă pentru a-l topi şi mântui. Trebuie să-l înfăşoare în iubire, fiindcă nimic nu se poate în afara iubirii. Ea vine din zarea primară, odată cu Cuvântul („O sută de ani am iubit-o/ Niciodată 
n-am atins-o/ Sânii ei erau galbeni ca lacrima durerii mele/ Dar ea era doar un vis crescut/ În melancolia tristeţii”, Ea fusese doar un vis) şi străluceşte peste om ca frumuseţe şi libertate. La fel ca spiritul. Iubirea totdeauna are chip. În cele văzute, în cele nevăzute. Sali Bashota o descrie şi îi înalţă imne ale cunoaşterii în lamentoul său, cu trepte vizibile: „Când te-am văzut când te-am cunoscut când tu ai strălucit/ Dintr-odată toate păsările înrobite au zburat/ Peste simbolul frumuseţii tale/ Îmbrăţişarea nu va fi condamnată de fricoşi/ Mai este Zâna de munte sau durere/ Care ascunde privirea înlăcrimată peste pupile/ Imnul iubirii nu poate fi ţintuit în perete/.../ În rai purgatoriu iad ne întâlnim ca umbre vii/ Aşteptarea se transformă în secole/ Tu eşti Zâna de munte sau durere/ Care pe neaşteptate te veşniceşte de frumuseţe/ Când visezi când surâzi când vorbeşti” (Zână de munte sau numai iubire). Din cele nevăzute se smulge şi devine forţă şi acţiune vie în cele văzute. O spun poemul Zână sau figură imaginară, versurile: „Acum văd faţa ei/  În cerurile umplute de lacrimi” (Cealaltă faţă). În fine, această acţiune se suprapune cu cea a poetului şi a poeziei, preschimbând sensul morţii. („Dacă moare poetul/ Pe Muntele cel Sfânt/ Scurtând părul Zânei/ Moartea va avea alt sens./.../ Fiindcă nu moare poetul”, Mai moare poetul). Prin iubire şi forţa răscumpărătoare a poeziei.
În partea a doua a cărţii, Focul pasiunii, se reia în proză poetică lamentoul pentru Zână, de data aceasta, de la nivelul comunităţii. De la privirea realităţii, de la vădirea irealităţii. De pildă: „Ciudat, toţi au văzut cum îi surâdea faţa şi cum s-a înroşit de acea tăcere ucisă. Fusese o clipă de foc a privirii, aruncată între viaţă şi moarte. Târziu, Zâna s-a transformat în înger. Oh, ce frumos râde îngerul, au spus singuraticii. Vine spre oameni, muşcă buzele. Apoi, încet-încet începe să se rostogolească cu toată puterea sufletului său, înspre paradis. Mai târziu, au alergat copiii pentru a prinde frumuseţea ei, într-o piaţă mare, plină de flori albe. Ea a zburat. Ea s-a topit întreagă. Ea toată s-a topit în spaţiu”. (Frumuseţea). Faldurile largi ale acestor poeme ating urmele pline de sânge ale Zânei lăsate pe pământ şi, totodată, prin ele se văd clipind stelele cerului. („Ea fusese cea mai frumoasă femeie în oraşul condamnat”). Păstrând metafora, ele flutură pe trupul de lumină al unei fecioare, care, datorită răutăţii şi morţii de jos, ne priveşte de Sus cu lumină şi viaţă, amintindu-ne continuu de erosul rănit: „Sunt tot mai multe nopţile în care a început să apară faţa ei, ca o lună rănită în cerul plin de stele”, (Luna). Şi poetul Sali Bashota o priveşte şi ştie asta.
Mai trebuie spus că poemele sale reflectă universul daco-dardan al confraţilor noştri „de acelaşi sânge”, cum spunea Haşdeu despre albanezi. Ele sunt populare în sensul că vorbele lor s-ar putea rostogoli de pe limba fiecăruia din comunitatea poetului, fiindcă durerea nu are nume, ci doar ţipăt şi adevărul ei este unic şi al tuturora. De aceea vocea lui Sali Bashota se aude ca un lamento, nu doar pentru Zâna kosovară, ci pentru viaţa tuturor. Şi noi îl percepem fratern.

Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  C창t fac 3 ori 8  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii


Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.




Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, 
deschis la Banca Transilvania.

Payments through Paypal




- - -
Bannere şi mesh-uri publicitare - click pentru a comanda online!

_____
Flyere, pliante, broşuri, afişe, cărţi de vizită, mape, formulare...
_____
Cataloage promoţionale 2024
_____
Plăcuţe şi indicatoare pentru case, blocuri, sedii
_____
Rame click - comandă online!
_____
Panou decorativ pentru interior sau exterior – tu alegi designul!
_____
Steaguri publicitare - click pentru a comanda!
_____
Stâlpi pentru delimitare (opritori, de ghidare) - comandă online!






_____
Cataloage promoţionale 2024


Îți dorești o presă liberă și independentă?
Alege să o susții!
_____
Bannere şi mesh-uri publicitare - click pentru a comanda online!
Promovare
Publicitate
Newsletter