În vara anului 2006, a apãrut la EFES (Editura Fun­daţiei pentru Studii Euro­pene) din Cluj, o variantã neconvenţionalã a Mitologiei Minerului cu o prefaţã semnatã de Daniel Surulescu. Iniţial, aceastã mitologie a fost publicatã, în serial, în sãptãmânalul Ortacul şi, pentru cã trebuia lansatã de Ziua Minerului, a intrat la tipar într-o formã pe care o bãnuiam a nu fi definitivã. Ulterior, am mai întâlnit şi alte referiri interesante la subiectul pe care l-am abordat dar pe care le-am ignorat cu bunã ştiinţã. Nu voiam sã reiau subiectul pentru cã, vorba lui Lucian Blaga, “o boalã-nvinsã este orice carte” şi nu mai aveam nicio tragere de inimã sã intru, de bunãvoie, într-o (altã) convalescenţã prelungitã. Întâmplarea face ca, în aceastã varã, sã întreprind un lung periplu în lumea mitologi­cã a vechilor greci. Ghidul nostru a fost un tânãr intelectual, Ianis Kozaridis, nãscut în Grecia dar care a fãcut studii universitare în România. El ne-a reaprins, prin felul în care ne-a prezentat vreme de zece zile trecutul glo­rios al marelui sãu neam, gustul pentru mitologia de acasã. Cine putea fi mai nimerit pentru a reîncepe aceastã ediţie revãzutã şi adãugitã a mitologiei noastre decât Zorba, grecul?

În altã ordine de idei, reîncep acest serial şi pentru a fi alãturi de Ziarul… care îl are în frunte pe Cãtãlin Docea. De Cãtãlin mã leagã începuturile “computerizate” ale Matinal-ului, adicã trecerea jurnalismului din Vale de la epoca plumbului şi zincului la folia de aluminiu. În al doilea rând, sentimental, suntem legaţi amândoi de aceeaşi şcoalã: el a terminat Liceul de Informaticã, o instituţie unde eu am ajuns profesor pe la începutul noului mileniu. Am invocat, iatã, douã brand-uri sentimentale şi, vai, controversate pentru cã, inevitabil, viaţa şi oamenii (printre care ne numãrãm) le-au adus în aceastã stare. Nici Ziarul Vãii Jiului nu (va) face excepţie. Va fi înjurat la fel de mult pe cât va fi de iubit. Asta înseamnã cã este cât se poate de viu şi cã ursitoarele i-au prezis un drum anevoios dar lung. Sã nu uitãm, însã, potrivit vechilor greci, norocul ţine (doar) cu cei curajoşi… 

«Toate au un rol ascuns pe lumea asta… Toate, oa­meni, animale, copaci, stele sunt asemenea unor hie­roglife şi ferice de cel sau vai de cel care încearcã sã le descifreze şi sã ghiceascã ce spun… În clipa în care le vezi, nu le înţelegi; crezi cã sunt animale, copaci, stele; abia peste ani, foarte târziu le pricepi rostul», zice Ka­zan­tzakis în faimosul sãu roman, Zorba, grecul.

Noi vom vorbi în acest prim episod de un personaj ignorat dar care ne va fi, o sã vedeţi în curând de ce, foarte drag şi apropiat: ZORBA, MINERUL.

 

1. Mina de lignit

Un pretext, pentru doi greci, de a purta discuţii filo­sofice pe un ţãrm al Cretei unde au trãit o vreme preocupaţi, chipurile, sã gãs­eascã lignit. «Ştiam prea bine a­mân­doi cã acest scop practic era doar praf în ochii lumii; la apusul soarelui, când muncitorii plecau, noi ne grãbeam sã ne întindem pe nisip, sã savurãm gustoasele bucate ţãrãneşti, sã bem vârtosul vin cretan şi sã stãm la taifas».

La ceas de searã, Zorba vorbea amicului sãu despre satul sãu din Olimp, despre nãmeţi, lupi, rebeli, Sfânta Sofia, lignit, piatrã albã, femei, Dumnezeu, patrie şi moarte. Când simţea cã ples­neşte şi vorbele nu-l mai încap, sãrea în sus, pe pie­trele colţuroase de pe ţãrm şi începea sã danseze.

«Dansa şi ţipa, lovea zdravãn nisipul şi-mi stropea faţa cu apã de mare», scrie Kazantzakis despre eroul sãu preferat.

Când Zorba cânta melodii macedonene, cântece klefti­ce, când scotea ţipete sãlba­ti­ce iar gâtlejul omenesc se reîntorcea la timpurile preistorice “când ţipãtul era o rafinatã compoziţie ce concentra ceea ce azi numim muzicã, poezie şi meditaţie” atunci, în acele momente de graţie divi­nã, Kazantzakis e convins cã toate dispãreau: «lignit, pa­gu­be, câştiguri, Bubuline».

 

2. Alexis Zorbescu

În vremea când, Zorba şi Kazantzakis (sau, mã rog, Basil, dupã numele persona­jului) s-au pierdut în furtunã iar între ei stãteau, interpuse, foametea şi groaza, primul îi scria celui de-al doilea scurte texte pe ilustrate din locurile pe care le strãbãtea. Din România, Zorba trimite o ilustratã cu o femeie corpolentã cu pieptul dezgolit. Ţara noas­trã e descrisã în culori extrem de mãgulitoare: «Aici gãseşti din belşug ce-ţi pof­teş­te inima». România e un fel de paradis terestru în care afli, deopotrivã, leac atât pentru tentaţiile carnale cât şi pentru suflet: «un adevãrat rai pentru coţcari ca mine; chef şi muiere şi bunul Dum­nezeu». Cât a stat la noi, Zorba a lucrat la sonde, «ne­gru de unsoare ca un drac».

Trãia bine, dupã propria mãrturisire, mâncând mãmã­ligã şi bând bere. Pe vederile trimise de pe plaiurile mioriti­ce, eroul lui Kazantzakis sem­na adecvat: «Alexis Zor­bes­cu, şobolanul slinos».

 

3. Pãrintele Alexis, Anahoretul

Când nu cãuta sã exploa­teze lignitul cretan, Alexis Zorba trece pe la mãnãstirile de pe Sfântul Munte. Se plictiseşte repede, dãruind papagalul care îl însoţea în cãlãtoriile sale unui cãlugãr care avea o mierlã şi o învãţase sã cânte «Doamne, milu­ieşte» de te minunai. În cazul cã şi ne­fericitul papagal ar fi învãţat sã cânte putea ajun­ge, dupã pãrerea fostului proprietar, şi popã. 

Vederea trimisã de pe Sfântul Munte o reprezenta pe Fecioara Pãzitoarea Porţii «cu ochi mari trişti şi bãrbie ţeapãnã, numai voinţã».

 

4. Alexis Zorbietch, fost vãduv

La doi ani de la des­pãrţirea lor, Zorba îi trimite Scriitorului o nouã ilustratã. Pe o faţã a ilustratei era poza sa. Eroul era, acum, un tip bine hrãnit, cu cãciulã de blanã, baston de fildeş şi un palton lung, la modã. De braţul lui era agãţatã o slavã simpaticã de 25 de ani «iep­şoarã sãlbaticã, cu şoldurile late, aţâţãtoare, cu cizme înalte, cu piept bo­gat».

Textul aşezat mai jos, ca explicaţie a fotografiei, e sa­vuros: «Eu, Zorbas şi che­s­­­ti­unea fãrã sfârşit, muierea. Acum o cheamã Liuba».

O altã chestiune fãrã sfârşit e, la Zorbas, cãutarea pietrei. Dupã piatra care ar­de, Zorba e fascinat de o «piatrã verde foarte frumoa­sã» pe care o gãseşte într-un sat lângã Skopje.

 

5. Romul

Potrivit lui Zorbas, nu uzo-ul grecesc (îndoit cu apã) ci romul e bãutura care te face sã vezi lumea rãsturnatã. 

 

6. Raiul lui Zorba

Raiul lui Zorba este, dupã propria sa mãrturisire, compus din lucruri din universul domestic şi, neaparat, erotic: «o cãmãruţã micã, parfu­matã, cu rochii bãlţate şi sãpun de mosc, un pat larg, dublu, cu arcuri. «Lângã el se va afla, negreşit, «neamul muieresc». Dupã mintea e­ro­u­lui grec, «om e ãla care vrea sã fie liber». Muierea nu vrea sã fie liberã. Din acest motiv, Zorba vrea sã ştie, şi îl în­trea­bã pe intelectual pentru a se lãmuri pe deplin, dacã «mai putem sã numim femeia om?».

Grecul e convins cã fie­care om îşi are Raiul lui. El crede cã Scriitorul va avea parte de un Rai plin de cãrţi şi de damigene cu cernealã, al altuia va fi plin cu butoaie de uzo, vin şi coniac, iar al altuia - cu lire englezeşti.

 

7. Filonul de lignit bun

Este filonul fãrã multã cenuşã, bine uscat şi cu multe calorii. Când da de el, Zorba era în al nouãlea cer. «Fulgerãtor licãri în el ispita câştigului ce fãgãduia cãlãtorii, femei şi noi aventuri. Ardea de nerãbdare sã câştige mai mult, sã prindã tot mai multe aripi - aşa numea banii - aripi şi sã-şi ia zborul. De aceea stãtea de veghe nopţi în şir, sã facã probe cu telefericul lui mi­cros­copic, sã gãseascã un­ghiul exact, sã coboare lemnele încetişor-încetişor, spu­nea, de parcã le-ar cãra în­gerii pe aripile lor». 

 

8. Galeria arborescentã

Aşa cum cãlãreţul se face una cu calul, aşa cum cãpitanul se face una cu corabia lui, aşa era şi Zorba una cu mina. El simţea galeriile «ra­mi­ficându-se ca vinele în mã­runtaiele lui şi ceea ce masele întunecate ale mun­telui întârziau sã ghiceascã, Zorba adulmeca primul, cu luciditatea omului». Zorba era un miner care muncea cu patimã pentru cã «n-avea nimic altceva în minte».