Este atunci când un miner bătrân bea de unul singur. Autorul acestui panseu este baci Toma, un erou pozitiv din piesa lui Ion D. Sîrbu intitulată „Frunze care ard”.

Acesta a băut toată viaţa şi i-a plăcut să stea la birt cu ortacii. „La o glumă. La o vorbă înţeleaptă”. Aşa a îmbătrânit cu „hoaţa” (e vorba de sticla de răchie) lângă el. Pentru că vechii tovarăşi de pahar, Oancea şi Fluieraş, au murit iar cei mai tineri „beau de frică, acasă, lângă fusta muierilor”, baci Toma a ajuns să bea singur.

Femeile îl întreabă „iar bei?” iar moşul le corectează sever. Corect se spune: „iar trăieşti, unchiule?”. Pentru o rablă bătrână, cum se autocarecterizează singur moş Toma, alcoolul (sau otrava) îi învie inima şi cordul lui începe, brusc, să viseze. Predispoziţia eroului de a se afla permanent în compania veselă a răchiei de prună se poate pune şi pe seama faptului că de când a murit Saveta sa, acasă la el mirosea a om bătrân.

În vremuri grele, minerul bătrân nu mai cântă atunci când bea. Capul său duduie de gânduri negre şi nu mai poate cânta. În schimb, s-ar bate, ar lua pe cineva de gât, l-ar strânge de gât şi ar striga să-l audă lumea întreagă: „măi mareşalilor, măi boierilor, nu vă e ruşine?”.

 

Când simte că moartea îi dă târcoale, Baci Toma intuieşte câteva lucruri fundamentale şi începe să priceapă care e „noima lumii ăsteia”. Potrivit lui Baci Toma, Cheia lumii e sărăcia şi moartea. „Sărăcia te trage în şanţ iar moartea te pândeşte după colţ”. Aceste lucruri au o explicaţie în faptul că „nimănui în lumea asta mare

nu-i trebuim noi minerii. Cu toţii vor cărbune: cărbuni şi iar cărbuni”. La fel, cred, stau lucrurile şi cu poeţii. Lumea are nevoie de poezie dar şi nu de poeţi.

El crede că, dacă o să ajungă în lumea cealaltă, o să-l pună sfinţii să muncească chiar în „abatajele cerului”.

 

În vremuri de restrişte, minerii sunt conştienţi că nu pot să spargă nici cerul, nu pot să spargă nici pământul. Pentru că sunt slabi şi mici. Când constată că lumea-i o rană şi e atâta răutate în omenire, atâta murdărie şi crimă, lui Baci Toma îi e ruşine că poate regresa pe scara evoluţiei. Ruşinea cea mare e „că-s om şi nu câine”. Când „bate ceasul morţii în inimă” şi cineva „îţi taie pomul vieţii cu fierăstrăul” eroului nu îi rămâne decât să strige: „Ce-ai făcut, pământule fiară, ce-ai făcut?”.

 

Această încleştare, pe viaţă şi pe moarte, pentru omul comun nu e mare lucru. Nici pentru un miner bătrân precum baci Toma. „Când te baţi cu dracu mare lucru nu păţeşti. Doar te murdăreşti oleacă…”.

 

„Eu nu ştiu ce-i libertatea. Pe aici, la noi, floarea asta nu creşte…” crede baci Toma, un miner bătrân din „Frunze care ard”. Mihai Branga, un miner între 35 şi 40 de ani, e convins că „libertatea-i totul. E pâine, e dreptate, e lumină. E lumină şi pace”. E la fel de convins că se obţine greu. „Prin luptă lungă…”.

 

Un miner bătrân, nebun şi cinstit, precum baci Toma din „Frunze care ard”, a plecat să se bată cu frica pentru a scăpa, odată pentru totdeauna, de ea. „Prima care i-a ieşit în cale a fost o momâie: era întunericul şi sărăcia. I-a dat cu lampa în cap şi a plecat mai departe. A venit a doua frică: stânca. Cu toate grozăviile ei. S-a luptat şi cu asta. Greu de tot, a răzbit-o şi pe ea.”

Minerul mai avea o singură frică de învins şi se putea socoti liber. Pentru totdeauna. „Era moartea, drăguţa de ea. Cu coasă, cu lepedeu”. A învins-o şi pe ea. Apoi minerul s-a dus la o apă să se spele. „Când acolo, ce să vezi? Când s-a aplecat peste oglinda băltoacei, din apă rânjea către el… cine crezi? Moartea. Acum, el era moartea…Asta-i. Ai înţeles?”.

 

Într-o seară, baci Toma venea de la birt spre casă. Când să treacă strada zăreşte pe cineva în şanţ. Se apropie să vadă cine e. Era popa, beat tun. Căuta cu mâinile ceva de care să se apuce să se poată scula de jos. „Ce cauţi, preasfinţite? Ai pierdut ceva?”. Părintele îi răspunde: „Frate,

l-am pierdut pe Dumnezeu!”. Plângea, bietul popă. Minerul, din „Frunze care ard”, a încercat să-l mângâie. „Părinte, nu te amărî pentru atâta lucru. Nu eşti tu de vină. Dumnezeu nu vine fiindcă doarme…”.

Pentru că, pe pământ, nu mai erau milă, dragoste, înţelegere şi nădejde, lumea părea că e de capul ei iar Bătrânul părea să fi adormit. Femeile îi cer să tacă fiindcă omul vorbea cu păcat.

 

Viaţa femeilor de aici, din Valea Jiului, e o lungă, nesfârşită aşteptare. „Groază. Teamă zilnică de nenorocire, de moarte. Stăm aşa, facem de mâncare, cârpim hainele de lucru ale omului nostru… şi aşteptăm. Aşteptăm să treacă orele, să sune sirena. În fiecare zi ne bucurăm că se întoarce viu, în fiecare zi ne facem cruce când pleacă de acasă. Că nu ştie dacă-l mai vedem. Åži asta mereu aşa, toată viaţa…”. Aceasta este viaţa Mariei, o femeie de 33 de ani, nevasta minerului Mihai Branga, doi eroi din piesa „Frunze care ard” de Ion D. Sîrbu. Acţiunea piesei se petrece în Valea Jiului în anul 1941. Piesa a fost scrisă la Petrila în lunile ianuarie - mai ale anului 1966. Ceea ce spune Maria despre viaţa unei neveste de miner e valabil în orice timp, şi în orice anotimp. Åži în 1941, şi în 1966 şi, vai, chiar şi la începutul mileniului III.