După trilogia lirică a copilăriei antileze, Elogii (Imagini pentru Crusoe, Spre a serba o copilărie, Elogii), publicată sub pseudonimul Saint Léger Léger şi într-o ediţie voit restrânsă, Saint-John Perse tipăreşte, în 1924, la Paris, poemul Anabasis, sub un nou pseudonim, Quai d’Orsay şi într-o asemănătoare ediţie. Poemul (fie şi numai prin titlu, după unii) aminteşte de povestirea Anabasis a lui Xenofon, martor ocular şi participant la expediţia militară a “celor zece mii” de mercenari greci intraţi în slujba lui Cirus, care pornise, în anul 401 î.Ch., să se războiască cu fratele său Artaxerxe, urmaş la tronul lui Darius al II-lea. Lucien Fabre a încercat să găsească omologii între realitatea istorică şi cea artistică, secunde, prin talentul de excepţie al lui Perse, îndepărtată cu multe trepte de prima. Chiar dacă autorul a ţinut să infirme ipoteza lui Lucien Fabre, rămâne un fapt cert, acela că l-a interesat, în creaţia sa, vechea istorie a popoarelor, cu evenimentele pierdute în aura poetică a mitului.
Saint-John Perse, poet care a contribuit la emanciparea liricii franceze (după cum se exprimase despre el, încă de la început Hofmannsthal), publică, mult mai târziu, în 1942 – în perioada amplelor sale poeme – enigmaticul Poem către Străină, format din trei părţi. Suntem ispitiţi să ne întrebăm: Cine este această Străină? Ipoteza va dezvălui, nu un răspuns exact (acesta nici nu este de dorit), ci o modalitate de translaţie cu rest din realitatea istorică în cea artistică, aproape imposibil de deconspirat. Aceeaşi aurorală lume greacă pare a veni în întâmpinare. În Istorii, descriind lumea egipteană, Herodot nu uită să arunce lumină asupra propriei sale lumi. La Memphis, pe locul care se cheamă “Tabăra tyrienilor” se află – în incinta închinată lui Proteus – templul Afroditei celei Străine. Åži el mărturiseşte cum a ajuns să creadă că acest templu este al Elenei, fiica lui Tindar, cea răpită din Ellada. Preoţii îi povestesc că Alexandros a săvârşit o cumplită nelegiuire, ademenind soţia gazdei sale şi răpind-o împreună cu numeroase bogăţii, din care pricină vânturile neprielnice l-au făcut să rătăcească din Marea Egee în Marea Egiptului, până la gura Nilului, unde pe ţărmul mării se află templul lui Heracles. Sclavii, punându-se sub ocrotirea zeului, îi dau fapta în vileag, ocara adusă lui Menelaos. Aflând despre aceasta, dregătorul Thonis îi trimite solie lui Proteus, la Memphis, care să vorbească aşa: “A sosit un străin, teucru de neam, care a săvârşit în Ellada o cumplită nelegiuire: el a venit în această ţară mânat de vânturi, după ce a ademenit pe soţia gazdei sale şi a răpit-o cu bogăţii nesfârşite la număr. Ce să facem acum, să-l lăsăm să plece nepedepsit, sau să-i luăm ceea ce a adus cu el?”. Proteus dă poruncă să-i fie aduşi în faţă; şi, fiindcă nu dorea să ucidă niciun străin, l-a lăsat pe Alexandros slobod să plece, dar i-a oprit femeia şi averile prădate, până Menelaos va veni el însuşi să şi le ia. Mai departe, Herodot aduce, spre confirmare, versuri din Iliada şi din Odiseea, demonstrând că Homer nu era străin de această legendă, “dar cum nu era atât de potrivită pentru epopee ca cea de care s-a slujit, a lăsat-o dinadins la o parte”. Mai mult, preoţii îi povestesc că, după luptele elenilor la Troia şi neaflarea Elenei acolo, Menelaos însuşi a venit în Egipt pentru a şi-o lua teafără, împreună cu averile furate. Dar s-a făcut vinovat faţă de egipteni: pentru îmbunarea timpului neprielnic a pus la cale jertfirea a doi copii din partea locului. Nelegiuita faptă, atrăgând mânia egiptenilor, l-a adus în situaţia să fugă spre Libya. Iar Elenei, egiptenii i-au ridicat templul numit al Afroditei celei Străine (Istorii I, Cartea a II-a, CXII – CXX, Ed. ştiinţifică, Buc., 1961, pp. 179-183). În fine, după cum s-a putut observa, acest scenariu narativ consistă din trei faze: înstrăinarea, exilul şi sacralizarea.
Revenind la poemul lui Saint-John Perse, cele trei părţi se încheie cu câte un verset, despărţit de întreg, prin care se subliniază cele trei faze ale desfăşurării legendei de mai sus, totul trecut pe sub spectrul apăsător al greşelii; se trece uşor de la eu la lume şi, de aici, la lumea eului:
1) “«Rue Gît-le-coeur… Rue Gît-le-coeur…» cântă încet Înstrăinata sub lămpi, şi acestea sunt greşeli ale limbii ei de Străină”; 2) “«Rue Gît-le-coueur… Rue Gît-le-coeur…» cântă încet în exil clopotele, şi acestea sunt greşeli ale limbii lor de străine”; şi 3) “«Rue Gît-le-coeur… Rue Gît-le-coeur…» îi cântă lui Tobie, încet, îngerul, şi acestea sunt greşeli ale limbii lui de Străin”.
În prima parte a poemului este contemporaneizată, printr-o maximă deschidere lirică, legendara nelegiuire, “cântându-l pe ieri, cântându-l pe aiurea, cântau răul în faşă”, iar “casa de lemn care se mişcă în fund de abis, pe ancorele sale, coace un fruct de lămpi la nămiezi / pentru mai calde clociri de suferinţe noi…” cele două şine, care duc în “ţara Atlanţilor”, dincolo de sine, iată-le “la poarta ta, lăsate-n seama Străinei, / aceste două şine, aceste două şine – de unde venite? – care nu şi-au spus ultimul cuvânt”. Partea a doua luminează pedeapsa la nivelul cuplului, al lumii, acel “exil” egiptean, cu contrapartea sa social-istorică, a violenţei: “…Nu lacrimi – ai fi crezut? – ci acest rău al vederii”, “sabia de la înălţimea genelor noastre!”, spinul din “inima femeilor”, cu consecinţa: “Din violenţă pe pământ ni s-a făcut o atât de largă parte”. Între o lume veche şi o lume nouă “atârnă mai puţin ca mâinile-mi goale de femeie o cheie a Europei mânjită cu sânge…”. În partea a treia se sintetizează totul: timpul subiectiv cu cel obiectiv ia imaginea anotimpurilor în istorie; “răul în faşă” îşi arată adevărata faţă, “e un parfum de abis şi de neant printre mucegaiurile pământului…”. Åži, din nou, în acest spaţiu al alienărilor istorice, Străina, care ar trebui să fie nestrăină, este invocată: “Poem către Străină! Poem către Emigrată!… Încinsă-n zăbranic sau amarantă între marile tale lăzi nedeschise! O, mare prin inima şi prin ţipătul rasei tale!… Europa îţi sângerează la sân ca Fecioara Torilului. Pantofii de lemn de aur ţi-au fost în vitrinele Europei / şi cele şapte săbii de argint aurit ale Sfintei Tale Maici a Durerilor”. Întreg poemul este o invocare a memoriei, a istoriei: “eu plec, o memorie! cu pas de om liber, fără hoardă nici trib, printre cântece de clepsidre…”
Întors în istorie, Saint-John Perse citeşte prezentul cu tragismul său, luminând celulele răului; el surprinde “splendoarea de a trăi care se exilează departe de oameni…”. Åži, iată, ceea ce se exilează este “splendoarea de a trăi”, este Străina ademenită şi răpită printr-un act de gravă nelegiuire şi, tocmai prin această greşeală, pierdută definitiv. Proteus a reţinut-o cu toate averile sale, cu “marile (sale) lăzi nedeschise”. Dar nici Menelaos nu a reuşit s-o recapete şi să se înapoieze cu ea acasă. Vânturi neprielnice l-au făcut să jertfească pe cei doi copii egipteni şi, drept, pedeapsă, să rătăcească spre Libya. “Încotro se va mai fi îndreptat de acolo, egiptenii nu mai puteau spune”, a mai precizat părintele istoriei. “Splendoarea de a trăi”, în poemul lui Saint-John Perse, devine “Îngerul” ce cântă încet şi sunetele acestea “sunt greşeli ale limbii lui de Străin” (Saint-John Perse, Poeme alese, Editura Univers, Buc., 1983, traducere de Aurel Rău, pp. 103-107). Cântecul ca şi “splendoarea de a trăi” sunt străine unei lumi alienate, ale cărei acte cuprind în sine “răul în faşă”, nelegiuirea săvârşită, întâi, la curtea lui Menelaos, apoi, în vechea ţară a monumentelor sacre, la Memphisul lui Proteus. Egiptenii, cu o înţelepciune acumulată de-a lungul a câtorva milenii, pentru acest act nesăbuit de a răpi frumuseţea şi de a o pierde tocmai prin nesăbuinţă, nu puteau să rămână insensibili. Åži i-au ridicat, chiar în incinta închinată lui Proteus, un templu, nu celor două ipostaze ale bărbatului, ci frumuseţii, al Afroditei celei Străine. Fiica lui Tindar, preafrumoasa Elena, a trebuit să se lase înstrăinată, să asculte “în exil clopotele” pricinuite de tulburările istoriei şi, numai după aceea, să devină asemănătoare Afroditei, din ordinea mai înaltă, zeiască. Astfel o invocă Saint-John Perse în al său Poem către Străină, readucând în lumea actuală, sub roşiatica lumină de amurg, a reflexiei, un nou mit ca fiind al poetului şi frumuseţii, al omului şi al pierdutei “splendori de a trăi”. Atât de necesar a fi recuperată!

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.