► „Sufletul se naşte bătrân în corp şi numai pentru a-l întineri, corpul îmbătrâneşte. Platon e tinereţea lui Socrate...” (Oscar Wilde, după spusa lui André Gide)

 

Un om singur vrea să fie „în vecinătatea unei femei frumose şi nimic mai mult“, simte că înnebuneşte în camera de singurătate a unui hotel de la mare şi coboară pe terasă; din solitudinea sa tânjeşte spre „absolut“ şi este, în acelaşi timp, „agresat de senzualitate“, doreşte să întâlnească o „femeie pură“, „floarea de lotus“, sau să-i apară, „fie şi din spumea mării, o femeie frumoasă“, şi, în loc de această femeie din vis sau din carne şi oase, îi vine la masă un vechi prieten, un „ramolit nenorocit“. Pentru el, sunt teii înfloriţi, pentru cel venit „se scutură trandafirii“; în aceste locuri, unul este deschis visării, altul este cuprins de „o nelinişte metafizică“; pentru unul, dorinţa poate lua chipul realităţii, celălalt - doar să se destăinuie. Şi ceea ce îi spune, parcă i-a mai spus; de altfel, tainele sale nici nu avea cui să i le spună. Un şir de opere şi un şir de iubite, un şir de succese şi un şir de prăbuşiri. Tainele vin din perioada când „era şi el tânăr“, de vreo cincizeci de ani, cam de vârsta celui coborât pe terasă. Timpul trecuse, ajunsese acum şi el la vârsta celuilalt, ca într-o povestire a lui Borges. Îl urăşte pentru că i-a stricat starea de vis şi poate de împlinire, şi-l invidiază pentru femeile frumoase ce i-au pozat „goale“, dar îi pare şi rău să-l îndepărteze, să se despartă de el, să nu fie lăcrimarul acestuia. De aceea îi aprinde şi-i reaprinde trabucul, havana ce cată mereu să se stingă. 

Dar ale cui sunt lacrimile? Şi trabucul pe care-l aprinde continuu?

Aceste ipostaze omeneşti sunt în romanul lui Cornel Nistea, Întâlnirile mele cu Orlando (Ed. Unirea, Alba Iulia, 2012), prozatorul Horaţiu Codru şi pictorul Orlando. Doi artişti diferiţi ca vârstă şi traseu existenţial şi asemănători ca trăire şi zbatere pe acelaşi fundal social, cu izbânzi eşuate, artistice şi erotice; două intenţii artistice asemănătoare şi neasemănătoare privind sensul şi funcţia artei; două arte diferite şi două experienţe artistice asemănătoare ca mod de percepere şi instituire ontică, desfăşurate pe treptele reprezentării şi intelectului, ca identităţi şi neidentităţi cu lumea. Din această dualitate, determinată de o „conştiinţă sfâşiată“ şi de o „realitate“ aidoma, Cornel Nistea extrage şi expune cu simplitate şi profunzime „povestea“ unităţii. Mai bine zis, a căutării unităţii. El deschide calea spre Sine, a adâncirii pe treptele „materiei“ sociale şi „ rezonanţei“ artistice şi ale confruntării cu fantasmele şi conţinuturile contradictorii ale inconştientului, în procesul individuaţiei şi al luminării gestului creator într-un timp bine determinat, în izbândă şi eşuare, în perpetuă eşuare. Ochiul său vede în proporţie mărită contraste cu sfâşieri şi răni la limita insuportabilului, desluşeşte polarităţi în apele explozive sau retrase ale sufletului, acolo unde se mişcă tainice entităţi şi „complexe“, încărcate de cele ale „zilei“ cotidiene, ce se întâmplă să dureze mai mult de-o generaţie, şi de cele ale „nopţii“ istorice, cu siguranţă transsubiectivă, durând mai multe generaţii. Contrastele ţin de situarea conştiinţei pe treapta intelectului, dar ele desemnează şi poartă cu ele energii subterane ale căror urme trebuie aduse la suprafaţă. Nu pentru a ne elibera de psihoză, ci pentru a ne-o apropria în zona conştiinţei ca pas şi păşire pe calea individuaţiei şi libertăţii omului. Atât de multe contraste şi opoziţii se luminează, încât cartea aceasta s-ar putea numi şi Întâlnirile mele cu opoziţiile. Ele vin la Cornel Nistea şi se configurează pe pagina conştiinţei (deseori mai dinapoia acesteia), amintind de iuţeala paradoxelor ce scapără prin textele lui Oscar Wilde. 

Şi totuşi, cine este subiectul şi care este predicatul în această poveste? În alte vorbe, ale cui sunt lacrimile şi al cui este trabucul?

Predicatul se descarcă în subiect, se ştie, din punctul de vedere al comprehensiunii, însă, avansând, se poate da şi peste întrebarea: ce se petrece când subiectul apare şi ca parte a predicatului? Nu tot astfel se avansează şi în zona psihanalizei, unde conştientul este parte a inconştientului, parte în smulgere din acesta? Şi nu-i nicio mirare că în această carte predicatul se iveşte ca fiind Orlando cu personajele şi întâmplările „povestirii“ lui Horaţiu cu tot, adică şi Horaţiu. 

Dar se cuvine să urmăm, pe cât posibil, „povestea“, însă nu fără unele popasuri şi lămuriri. Primul şi ultimul capitol ale cărţii lui Cornel Nistea sunt, metaforic spus, ca două giurgiuvele ale unei ferestre ce se deschid spre lumea din afară: locuinţa este prezentul, iar ce este în afară constituie lumea reamintită. Şi invers. În acest prezent, într-o clipă de sfâşiere şi graţie, contrar aşteptării, Horaţiu îl întâlneşte pe Orlando, care vine, „poticnindu-se de un gând, de-o enigmă“, şi i se aşază alături, la masă. Ca un gând de urmărit, ca o enigmă de descifrat. Sunt pe terasa unui hotel ce dă la mare, la marea ce spală rănile lumii şi ale omului, cum o vedea Euripide prin prea frumosul chip al Ifigeniei. Marea ce spală şi povesteşte cu omul în ipostază povestitoare. Este acum ca şi atunci: sunt asemănători în eşecul prezent al artei şi asemănători şi neasemănători, ca-n urmă cu vreo douăzeci de ani, în zbaterile vieţii şi ale artei. „Cum naiba s-au suprapus într-atât timpurile?“ se întreabă Horaţiu. Romanul este şi o carte ale cărei file, grele de semnele vremurilor şi suflet, le răsfoieşte timpul spre a se defini în suprapunerile sale cu însemnător cu tot. Şi privind răsturnat, cele de atunci sunt şi nu mai sunt acum. „Viaţa ne învaţă că tinereţea e trecătoare, ca şi succesul“ şi că drumul străbătut spre eternitatea artei şi libertate este pavat cu „eşecuri“, îi precizează Orlando; şi că, privind înapoi, spre ispitirile realităţii şi ipocriziile ideologice, cu servituţile trecute şi prezente, te apucă deznădejdea. Referitor la sine, Orlando răbufneşte: „aş vrea să prind pe cineva de gât şi să-l sugrum pentru toate greşelile şi insuccesele mele“, iar lui Horaţiu îi arată, pentru a câta oară, prăpastia dintre etern şi uman: „Nu reuşeşti în niciuna dintre cărţile tale să exprimi eternul, vulgarizând adesea sub pretextul că doreşti să înfăţişezi umanul...” (Doar el a fost şi profesor de estetică al studenţilor de la artele plastice! Le-a scris şi un manual, Nudul ca expresie a sacrului. În rezumare, „tăietura“ estetică dintre cei doi se poate formula prin două nume: Croce versus Lukács). 

Ei vorbesc cu bătrânele ape ale mării la picioare şi cu societatea „consumată“ în ei. Vorbesc despre eternitatea artei (sacralitatea chiar a nudului) cu măreţia geniului şi finitudinea omului şi a încercărilor sale artistice căzute „pradă“ vremurilor; vorbesc despre nevoia ca arta să exprime plauzibil realitatea. Fie prin negare - detaşarea lui Orlando; fie prin afirmare - „angajarea” lui Horaţiu. Pentru unul contează arta, pentru celălalt, viaţa, dar eşuările cad peste amândoi. Estetismul primului este folosit ipocrit şi aruncat, pictorul are expoziţii şi i se dau premii, totdeauna alături de ceea ce caută, ducându-l la deznădejde şi eşec; „angajarea“ celui de-al doilea, dezavuând ilustrativismul şi fetişizările ideologice, deranjează cu mimesis-ul şi adevărul său şi este respinsă, iar prozatorul „aruncat peste bord“ în eşuare. Diferiţi prin primul termen şi nediferiţi prin cel de-al doilea, cum se adevereşte în cele din urmă. Amândoi îşi văd contrastele cum se răsucesc cu ale vieţii şi artei în ei, apoi din interior în exterior, din fiecare în „spaţiul” dintre ei şi, în final, în cel dintre ei şi societate. Şi invers. 

Din acest „epilog”, zis cu gândul la dramă, din acest context, mai exact: text ce înrămează „povestea”, se face breşa spre cele ale memoriei şi istoriei - şi povestirea curge, cu reluări şi răsuciri de destine şi acte, cu apele ei scăldându-i pe amândoi cu aceleaşi şi neaceleaşi valuri, dar continuu verzi şi sărate, ori ca fluviul lui Heraclit. Şi încă, păstrând sugestia, fluviul reflectând în valurile lui priveliştea malului dimpotrivă, mereu în mişcare în funcţie de timp şi anotimp, de vreme şi vremuri. Cu pete ideologice trecute şi umbre prezente. De unde, poate, şi subiectivitatea tulburată uneori, la suprafaţă, de un subiectivism al clipei; altfel zis, Cornel Nistea stă cam mult în preajma lui Horaţiu, uitând de Orlando. Însă aceasta nu descumpăneşte „povestirea“ şi adâncirea în subiectivitate prin captarea de zone tot mai accidentate ale obiectivităţii. Autorul beneficiază în manevra materialelor povestirii şi în măsurarea distanţei până la „steaua“ romanului şi de o anume şi convenabilă paralaxă. Viaţa i-a oferit posibilitatea să aibă un unghi sporit pentru observaţie şi să-şi plimbe privirea pe ambele versante ale muntelui „social“, să vadă, cum se zice mai acum, schimbarea de paradigmă.    

„Povestea“ celor două „destine” se întinde aproape pe vreo cinci decenii ale societăţii şi istoriei noastre, în context general şi al celor invocate, cam de pe timpul războiului din Vietnam, al ocupării Cehoslovaciei şi înăbuşirii în sânge a Primăverii de la Praga, înţelegând mai departe curgerea evenimentelor în lumea comunistă şi răsturnarea situaţiilor din ‘89, urmate de altele până în prezentul apropiat. (Sunt şi câteva „nişe“ mai înapoi.) La o privire atentă, biografică, se poate spune că viaţa autorului o acoperă pe cea a personajului său, Horaţiu - însă nu-i locul acestei deduceri aici. Dar această acoperire asigură spaţiul de observaţie şi, tainic, dă seamă asupra modalităţii de scriere şi de situare a orizonturilor temporale în povestire. Astfel, se percepe cum ipostaza de „martor“ şi „povestitor“ trece de la autor la personaj, ca apoi să avanseze de la sine pe cărări simple şi complexe ale prozei, de la prezentarea personală la cea impersonală, sfârşind cu ciclicitatea care închide şi, la alt nivel „extins“, deschide.  

„Povestea“ lui Horaţiu cară cu sine şi descarcă evenimente şi acte umane, cu imaginile lor răsfrânte de valurile „fluviului“ amintit, amestecând cele zise ale realităţii cu cele ale ficţiunii (lângă personaje imaginare stau bine, invocate, şi altele din registrele primăriilor). Cornel Nistea este un maestru în a surprinde aceste răsfrângeri, mai mult, cu răsfrângerile lor. Ce este de altfel Horaţiu, decât o răsfrângere a sa, iar Orlando o răsfrângere a acestei răsfrângeri!? Dar, să transcriem spre adeverire din evenimente. 

Primul: „vara aceea de pomină“, când Horaţiu împreună cu prietena sa Anamaria îl întâlnesc întâm­plător pe Orlando „la o galerie de artă din Mamaia, unde fusese invitat să expună câteva din tablourile lui alături de Pucă, de Mărgineanu, de Bandac şi de alţi pictori apreciaţi în epocă“. Pictorul, profesorul de la Institutul din Bucureşti este însoţit de o „fată bru­neţică“, studentă de-a sa, Diana. Orlando la cei cincizeci de ani ai săi este îndrăgostit de fata cu vreo treizeci de ani mai tânără ca el. O învaţă să picteze, suferind el însuşi, maestrul, o schimbare: abandonează Nudurile (cu căutarea sacralităţii) pentru Marine, principiul estetic „un loc, o singură pânză pentru eternitate“ cedează în favoarea exploziei artistice ocazionale şi ocazionate. Semnificativ, situaţia stârneşte invidia, gelozia lui Horaţiu, care abia îi sunt îmbunate de iubita sa, Anamaria. 

Aceasta, lector la Institutul de psihologie din Bucureşti, cu doctorat la Sorbona şi un refuz de a rămâne în profesie acolo, îl salvase dintr-o situaţie critică, agravată şi de faptul că-i fusese lăudat romanul Destine în derivă la „Europa Liberă“ şi criticat în ţară; reuşise să-l aducă din redacţia ziarului Viitorul ca cercetător în psihologie la Institut. Câte nu face iubirea! Cele două cupluri sunt aidoma în „oglindă“, însă şi răsucit: Horaţiu îl urăşte (din gelozie şi nu numai) pe Orlando, femeile se acceptă, se înţeleg şi se apreciază. Ca stăpâne ale relaţiilor. Urmează o excursie la mânăstirile din Moldova: cuplul Orlando-Diana este nelipsit. Lipit de ei, ca o fantasmă. Pe bancheta din spate a maşinii. Ca un vis nevisat. Ajung la Schitul Mântuirii din munţii Neamţului. La intrarea-n biserică, Orlando le scapă cuvintele: „am după mulţi ani prilejul să mă întâlnesc cu Dumnezeu şi nu ştiu ce să-i spun“. Horaţiu şi Anamaria se întremează cu ceaiuri călugăreşti la Schit; ceilalţi, cu beţiile dragostei într-un cort în sălbăticia muntelui. Ca un vis prea visat de Horaţiu. Prea „complicaţi“, pentru Anamaria. 

Al doilea: „epoca glorioasă a lui Orlando“. Pictorul ajunge să fie considerat de confraţi şi studenţii de la arte „un monstru sacru al modernităţii artei plastice româneşti de după război“, deşi se întrevăd unele influenţe; are expoziţii după expoziţii, primeşte premii, Premiul Academiei de Arte pentru Opera Omnia; ţine conferinţe precum Evoluţionism şi personalitate. Exersează nudul în multiple ipostaze. Atelierul său este „tapetat cu tablouri cu femei goale în tot felul de situaţii“. Femei din înalta societate îi trec pragul atelierului spre a-i poza, mai toate seduse de ideea veşniciei frumuseţii, de clipa revelatoare a acesteia prinsă în tablou. (Ca şi cum ar fi al lui Dorian Gray!) Lui Horaţiu, care îl suspectează de senzorialitate, îi spune că-l interesează palpitaţia divină a nudului şi nu cea animalică a cărnii şi-l acuză că el trăieşte prea mult în derizoriu. Contrastul acesta îl va expune continuu, până la ideea că familia nu-i propice artei - de aceea, el rămâne un boem chiar dacă o are pe Diana alături. Ba, dimpotrivă, frumuseţea şi tinereţea ei constituie un imbold, un şirag de clipe magice pentru penelul său. Dincoace, cuplul este prins în cercetări la Institut, Anamaria participă la consfătuiri ale psihologilor, de pildă, la Berna. I-a umplut „golul sufletesc ce îi devasta fiinţa“. Iubirea i-a locul prozei şi-i impulsionează cercetarea, însă şi aceasta începe să slăbească din pricini exterioare, ale perceperii ticăloşiei de afară. Teza sa de doctorat tratează pe „160 de pagini subiectul ăsta sinistru al potentaţilor fără scrupule şi-al efectelor ticăloşiilor care (ne) otrăvesc viaţa“ şi avansează anevoie. 

Al treilea: petrecerea din atelierul maestrului. Dar să reformulăm şi întrebarea privitoare la lacrimi şi trabuc: cine îşi aminteşte şi cine stimulează amintirea? Orlando: „Şi-a privit trabucul îndelung, ca pe-o comoa­ră, şi-a început să zâmbească. El, trabucul, era obiectul magic care-i stimula amintirea“. Comoara! Şi Horaţiu „trage cortina“: „Adevărul e că-mi aduceam destul de bine aminte întâmplarea de la petrecerea dată de Orlando în toamna aceea, când transformase atelierul în sală de festin“. Iar povestea continuă cu „specta­colul“ ei. 

Chiar în sensul plin al cuvântului, petrecerea este un spectacol. Are regizor pe Diana; actori (şi implicit, spectatori) pe maestrul sărbătorit, pe prietenii invitaţi şi damele care au pozat; orchestră şi scenografie care se dezvăluie surprinzător de după văluri; şi, ceea ce este important, dramă cu acţiune şi deznodământ. Se vrea un banchet al artelor. Se citeşte până şi un capitol din Destinele lui Horaţiu, Tributul obedientului. Se trece rapid peste Marine pentru a se ajunge la nuduri. Femeile care au pozat vor să se recunoască, să vadă cum şi lângă cine sunt „expuse”, în ce panoplie morală. Dezastrul se produce: 

„Cum şi-a descoperit nudul, pe doamna Leonora a cuprins-o leşinul. Au stropit-o cu apă ca să-şi revină. (...) Curând marea admiratoare a artelor şi-a revenit, a putut sta dreaptă în faţa marelui pictor.

- Nenorocitule! Asta zici tu că e artă pură? (...) Îmi spuneai mereu că trupul femeii este sacru, şi tu mă expui goală alături de toate curvele astea!“.

Este spectacolul mimesis-ului. În cheie bufă. Al asemănării realiste pe treapta reprezentării şi al contrastelor estetiste pe treapta intelectului. Dar şi al receptării, la fel de bufă. Este imaginea spectacolului de afară, al felului de înţelegere (concepere şi recep­tare) a artei. Ironia autorului gravează nestingherit. Până la urmă, după această situaţie, Orlando reuşeşte să expună la Galeriile Noi, Marinele şi, mai dosit, câteva nuduri, fără cel buclucaş. Printre muncitorii aduşi de la Semănătoarea îşi face apariţia şi grupul contestatar al femeilor în frunte cu Leonora. Dar deziluzie: nudul ei nu este expus. Şi o altă femeie, Aurora, îi va cere să-i pozeze. Acest „spectacol“ aminteşte şi de păţaniile lui Goya cu a sa lucrare, La Maja desnuda, şi de Procesul lui Brâncuşi cu vămile Statelor Unite, în urma sechestrării operei Pasărea Măiastră de către vameşii americani, neaflând-o pe pârâta ca imorală, Principesa X., în lotul sculpturilor trimise peste ocean. La câte nu duce proasta lipire a moralei de artă! Şi cum se mai repetă aceasta, în locuri şi timpi diferiţi! Iată, cu teama dinspre religie, morală şi ideologie. Orlando surâde acestor întâmplări, Horaţiu râde, dar gesturile lor vor sfârşi în grimase, nu mai înainte de câteva volute amăgitoare. Orlando va expune la Veneţia şi Horaţiu va pleca „în schimb de experienţă“ pe lângă Institutul de psihologie din Praga. 

Al patrulea eveniment: Praga. Perioada post-Dubcek, cu persistenţa aerului tare al „liberalismului“ şi al posibilei libertăţii. Horaţiu îşi continuă cercetarea aici, în primăvara şi vara anului 1971; iar Anamaria este „trimisă“, la scurt timp, în acelaşi sens, în Canada. Cercetează pentru teza sa de doctorat, având ca temă laşitatea la români, şi redactează studiul despre „cauzalitatea factorilor regresivi“, pe care-l publică în revista Psychologique; apoi, disertaţia Laşitatea omului de rând, pentru care primeşte distincţia Institutului praghez; şi are în lucru, Disertaţie despre lene, laşitate şi trădare. Încearcă să-l întâlnească pe Vaclav Havel, teoreticianul Puterii celor fără de putere, însă aceasta rămâne o iluzie. Admiră atitudinea eficientă a scriitorilor cehi din mişcarea Samizdat. În fine, percepe, la faţa locului, diferenţa dintre atitu­dinea ideologică a românilor şi cea a cehilor. De o parte, laşitate, de cealaltă, curaj. Şi perceperile acestea sporesc, surprinzător, graţie iubirii. Locul Aneimaria îl ia Katerina, o tânără de douăzeci şi şapte de ani, „frumoasă şi senzuală, o brunetă cu ochi verzi“, colegă la Institut, „o intelectuală rafinată şi un om de ştiinţă exemplar cu două doctorate, unul în ţară şi un altul la Londra“, „fiica unui înalt funcţionar din ministerul de finanţe cu sarcini politice“, ataşaţi cauzei regretatului Dubcek. Aventura erotică deschide şi „închide“ ferestre ideologice. Creşte în intensitate şi oferă diverse „luminări”. Cei doi fac o „ieşire“ în Tatra, la Planica, hotel Imperial, apartament 72. Loc de răsfăţ al protipendadei politice. Erosul se revarsă, se amestecă cu natura. Îndrăgostiţii urcă, o porţiune de munte cu telefericul şi apoi în hârjoană, ţinându-se de balustradă, 233 de trepte până pe vârful stâncii (2040 m) la Crucea Libertăţii, înaltă de optzeci de metri. La înapoiere, găsesc apartamentul transformat ca-n basm de c.c.-işti. Era ziua de naştere a Katerinei, 12 august. De Sf. Mărie, Horaţiu este invitat la părinţii fetei, familia Tadeus, în vederea consfinţirii iubirii în căsătorie. Ca la catolici, şi nu se consfiinţeşte tot din pricini catolice. Fapt ce pune pe cei doi să caute o soluţie. Şi Katerina propune „evadarea“ la un unchi al ei în Australia. Horaţiu bate în retragere. Însă, între timp, ambasada îşi făcuse „datoria“. Cu interpretări de gesturi şi răstălmăciri de sensuri, cu reflexe de spionaj. Corespondenţa cu Anamaria s-a tulburat. Ambele relaţii se-nchid. Horaţiu este „basculat“ la Bucureşti.  

Simbolic, de sub Crucea Libertăţii, Horaţiu îşi lasă ochii în vale şi are priveliştea ideologiilor, cu hăul din om. Prinse într-o ceaţă absurdă. Redeschide Mitul lui Sisif. Dar să nu uităm, Horaţiu „povesteşte“ despre ascensiunea muntelui la Crucea Libertăţii, cu apele mării la picioare şi cu „uitatul” Orlando alături, la o masă pe terasă, aprinzându-i mereu trabucul. „Povestea” se toarce dintr-un atunci într-un acum. Cornel Nistea este un subtil dramaturg.

Al cincilea: staza. Ideologia avansează în fetişizare, perturbând celulele organismului social. Diferenţei anterioare, de suprafaţă, i se adaugă ochiului său o alta, de adâncime, diferenţa dintre idee şi realitate, în sens ontic. „S-a tăiat omleta“, cum zicea Ion D. Sîrbu. Horaţiu nu mai are timp de risipit. Toate pot să mai aştepte, însă romanul nu. S-a eliberat de mreaja erosului, simte în carne tăieturile ideologicului şi sub tălpi cărbunii realităţii de zi cu zi - şi se retrage în sine. Se izolează în garsoniera sa de la Lacul Tei şi scrie la noul roman, Umilinţa cea de toate zilele. A ajuns la pagina 183. „Autorul a devenit personaj martor şi narator sub ochii căruia se petrec evenimentele - se expune metoda şi starea -, iar relatarea la persoana întâi îmi dă acea ciudată senzaţie a autoflagelatului sau a celui care face penitenţă.” Gândul îi aleargă înapoi, prin ţesătura socială, la zvârlirea tatălui în închisori, şi se înnoadă în prezent cu imaginea obsesivă: sublo­co­tenentul securist zdrobind sub cizme, cu plăcere sadică, un general muribund. Tortura fizică devine psihică. Un „debuşeu“ este scena Saunei. De la o frizerie este condus de o fetişcană „blondă cu ochi albaştri-verzui, buzele subţiri şi senzuale“, Anghelina, la sauna de la subsolul unei clădiri vechi, destinată pentru „tratament, relaxare şi vitalizare“, „c.c.-iştilor şi cadrelor militare superioare“. Frâiele le ţine „mătuşa Lelia“, soţul Alexandru fiind „membru supleant al c.c.-ului“; se ajunge la festinul sărbătoririi a celor cincizeci de ani ai acestei doamne. Imaginea este în rezonanţă cu cea anterioară, a hotelului Imperial, însă reflexele par strâmbate de aburii de jos. O trecere pe la Orlando şi, semnificativ, Horaţiu începe să-şi audă vocea interioară, negativă precum daimonul socratic. Şi contrastul contrastelor răsună: al afirmaţiei: „Cretinule! mi-a strigat o voce din eter, personajele din romanul tău nu sunt creaţia ta, ci a sistemului“ şi al negaţiei: „De ce n-ai putea lua de model pe ticălosul de Orlando, care pictează nuduri şi-l doare în cot de lume?“. Dezbaterea atinge zone fierbinţi ale esteticii în marginea servituţilor ideologice. Şi Horaţiu trece printr-o altă saună, de spălare a creierelor, ajunge „internat în ospiciu“, după care este „eliberat“ în diaspora pariziană. Aceasta îl împrejmuie cu suspiciuni şi-i agravează starea. Eşecul. După 89 se reîntoarce în ţară. 

Acum, Horaţiu este la vârsta lui Orlando, din „vara aceea de pomină“, când pictorul se aprinsese de flăcările Dianei. Ar dori şi pentru sine aceleaşi flăcări. Dar în locul lor este la masa de pe terasă cu Orlando, aprinzându-i acestuia trabucul. Arde la flacăra mică a povestirii. Este un vas eşuat pe ţărm. „O colecţie de eşecuri“, în vorbele lui Camus citate de el. De vină să fie furtunile ideologice cu absurdul lor!? Asta să ne spună Cornel Nistea!?

S-ar putea citi şi reciti pe căile întortocheate şi umbrite de timpuri suprapuse însemnele de orientare scrijelite de autor cu litere „vizibile“. Artistice şi erotice, estetice şi ideologice, morale şi omeneşti. Poate fraza ar duce la un sens dubitativ asupra artei, sau ar deschide al treilea cerc, mântuitor!? 

Dar încă stăruie întrebarea de la primul pas: ale cui sunt lacrimile şi trabucul ce trebuie aprins continuu? Răspunsul i-a dat ocol, însă se cere şi fixat.

S-a observat că „povestitorul“ s-a substituit autorului, dar şi personajului ce îndură acţiunea. S-ar putea zice că autorul Cornel Nistea scrie un roman cu un singur personaj - un roman destăinuitor şi auto­biografic -, chipurile celorlalte personaje nefiind altceva decât proiecţii, feţe ale sale răsfrânte în oglindă. Şi cum cândva în oglindă se vedea „scrisa“ sau „scrisul“, acum se vede, cu o vorbă a lui Jung, umbra. Romanul Însemnările mele cu Orlando este o confruntare cu umbra, nu în sensul ei restrâns şi opozabil cu persona, ci în sens mai larg, cu determinante transsubiective ale inconştientului, provenind în acesta şi în conştiinţa artistică din zone social-ideologice, cultural-istorice bine precizate. Ele sunt depuse acolo, în „pivniţa” proprie şi colectivă. Şi ca tot ceea ce se află aici, ele sunt polare şi apar la suprafaţă, în afirmare şi legare pe treapta reprezentării şi în negare şi ca opozabile pe treptele intelectului, greu de „împăcat“, de „îmbunat“. Eforturile gânditorilor o spun. Horaţiu ca „actor” le reprezintă pe primele, iar Orlando pe cele din urmă; însă ca povestitor, Horaţiu le cuprinde pe amândouă. Cu cât încearcă să-l proiecteze pe pictor mai departe de sine, cu izbânzi în lumea artei, sau să-l „uite“ definitiv, ca-n „perioada de la Praga“, cu atât mai mult acesta „lucrează“ în interiorul povestitorului, îşi răstoarnă în el lumea sa. Horaţiu trăieşte la un alt nivel şi pe o altă curbă a cercului „exact“ traiectul lui Orlando. De aceea nu mai este loc pentru el „la Praga”. Dar am subliniat: îi stă alături la masă. Orlando nu-i decât senectutea sa, ca să zicem aidoma lui Wilde. Însă şi mai mult. Pare a fi chiar povestea, lacrimile ce se strâng în lăcrimar, iar trabucul - calea, viaţa, focul ce le întreţine, fără de care povestea nu s-ar spune, viaţa şi arta, dacă nu ar fi, fie şi ca eşecuri, nu s-ar povesti.

„Cine-i cel ce-mi spune povestea vieţii pe de rost?“, se întreba cândva Poetul.

Cornel Nistea este povestitorul cu povestea şi povestitul cu tot. Nu este Orlando visul ascuns al lui Horaţiu? umbra povestitorului? Şi nu este Horaţiu împreună cu personajele sale umbra autorului de dincoace de roman? Această umbră pe care o urăşte, o sfidează, de fapt, o iubeşte şi-o păstrează alături. Cum să scapi de propria-ţi umbră!? Este ambiguitatea personajului şi a istoriei sale în care este „căzut“. Cu siguranţă îi este dat autorului să conceapă istoria ca propria sa umbră. Cu peripeţii şi laşităţi, cu dorinţe şi înfrângeri, cu legi şi fărădelegi, cu iluzii şi deziluzii, cu dorinţe şi înfrângeri. Şi mai ales, cu eşecuri. Nu este ea doar câmpul pasiunilor omeneşti!? Poate din această înţelegere, a istoriei ca umbră, s-a născut şi romanul acesta, Întâlnirile mele cu Orlando, privitor la umbră.

Istoria, cu servituţile ideologice şi sfâşierile de conştiinţă, s-a văzut, disoluează frumosul, dar prin ceea ce s-a depus în zona „umbrei”, frumosul se întoarce, se expune, şi triumfă. Orlando îl determină pe Horaţiu să povestească şi acesta îi aprinde şi reaprinde trabucul. Atâta timp cât Orlando are trabucul aprins şi mai poate să tragă din el, Horaţiu priveşte în adâncurile sale şi povesteşte, iar povestea curge şi romanul se scrie. Aprinderea şi reaprinderea trabucului o întreţine şi o susţine. Între prima şi ultima pagină a romanului, a vieţii, Cornel Nistea scrie şi se scrie. Cu umbra, fără umbre. Orb, cine nu citeşte!

• 
•