Oamenii proşti nu fac nicio legătură între lucrurile care li se întâmplă de-a lungul vieţii. Oamenii deştepţi fac, cu fineţe, legături subtile între întâmplări care, aparent, nu au nicio legătură între ele. O mulţime de oameni, stând sub un copac, s-au trezit cu un măr în scăfârlie şi singurul lor folos imediat a fost că le-a crescut capul prin intermediul unui cucui. Când un măr cade în capul unui Newton omenirea poate avea şansa ca să se îmbogăţească, de exemplu, cu legea atracţiei universale. 

Un mare scriitor român, născut la Petrila, iese pentru prima (şi ultima oară) în Vest în iarna dintre anii 1981- 1982. A văzut, cu acea ocazie, şapte ţări şi şapte capitale. Marin Preda spune că un ţăran care va merge la Bucureşti va căuta, întotdeauna, un alt ţăran. Sîrbu, aflat în Occident, îi caută pe verii săi din Chamonix. Aceştia plecaseră din ţară prin anii 30 ai secolului trecut. A fost o perioadă când, în Valea Jiului, după greva din 1929, Franţa a sărit în ajutorul mineri­lor români oferindu-le un număr semnificativ de locuri de muncă în industria extractivă.  Verii săi, pe care îi revede după o jumătate de secol, nu mai ştiau nici ungureşte, nici româneşte. Erau nişte oameni singuri şi săraci. Mineritul murise, încet şi trist, în bazine extractive cu mare tradiţie. 

Sîrbu se afla în ziua de 13 decembrie 1981 în trenuleţul electric care urma traseul de la Geneva spre Chamonix prin Annemasse şi Saint Gervais. Acolo întâlneşte un cuplu de turişti americani care îl ajută să transporte cele trei bagaje foarte grele pe care le avea asupra sa. Tinerii americani i se par, celui plecat din Valea Jiului, a fi „colosal de drăguţi, de simpli, de serviabili”. Le spune noilor săi prieteni americani că e profesor, că nu e comunist şi că îl doare, ca pe orice occidental, ceea ce tocmai se întâmplase în Polonia. Generalul Jaruzelski a decretat legea marţială şi, într-un fel, acesta era începutul sfârşitului pentru comunismul est-european.

La despărţire, lui Sîrbu, care avea mâinile ocupate cu bagajele de acasă,  i se strecoară în buzunar 100 de franci elveţieni. „Vine Crăciunul, cărţile sunt scumpe, vă dăruim o carte pe care v-o doriţi!”. Gestul americanilor îi produce scriitorului român o stare de fericire maximă: „am plâns - de umilinţă, de bucurie, de târzie omenie”. Binefăcătorul a lăsat în buzunarul scriitorului şi o carte de vizită.. Acest filantrop era din Siver Spring, un orăşel unde locuia şi un universitar român, Virgil Nemoianu. Acesta e îndemnat de Sîrbu să dea de binefăcătorul său (când eşti sărac 100 de franci ţi se pare o avere căzută din cer), Nemoianu se conformează şi americanul  se arată amuzat de atâtea coincidenţe.

Ajuns la destinaţie, Sîrbu observă că nepoţii săi lucrează la instalaţiile pe cablu, sunt chef-i în bucătăriile hotelurilor din zonă şi că, în general, la Chamonix, copiii minerilor de odini­oară trăiesc (bine) din turism. Gândul îi zboară, instantaneu, la Monica. Pe atunci, unica sa nepoată era elevă la liceul din Petrila şi voia să devină profesoară de franceză şi engleză. „Mă gândesc că, poate, într-o zi o trimit pe ea. Eu i-am aranjat Monicăi, peste doi ani, să meargă la Chamonix, la un hotel, recepţioneră, să înveţe limba, să muncească şi să câştige bani…”.

Aşa gândea, în urmă cu mai bine de un sfert de secol, un scriitor român născut la Petrila, un fiu de miner, care vedea viitorul nepoatei sale într-o industrie a ospitalităţii. Nu îndrăznea să creadă că bătrânul Parâng ar putea fi asemenea Chamonix-ului. Toţi cei care au plecat, după Revoluţie, să-şi caute norocul în cele patru zări ale pământului nu au gândit altfel. Dacă primarul nostru, d. Tiberiu Iacob-Ridzi, vrea, alături de o altă Monică, mult mai tânără decât cea invocată mai sus,  să facă posibilă transformarea Văii şi a Muntelui ca alternative viabile ale Subteranului sunt puşi la zid de oameni care cred că ieşirea la suprafaţă e un păcat major. Acest raţionament de râmă care vede în lumină doar un semn al întunericului nu le face deloc cinste celor care „gândesc” în acest mod primar. Alternativa la întunericul de jos nu poate fi decât lumina din ochii oamenilor care îndrăznesc să privească înainte. Un adevăr uşor ve­rificabil e acela că, pe pământ, lumea merge înainte la fel ca şi canotorii pe apă. Sunt oameni cu muşchi care vâslesc, cu putere, în ritmul pe care îl comandă un om (mic la stat, mare la sfat) dar care are avantajul că, din când în când, îşi aruncă privirea peste umăr şi priveşte spre viitor. El singur ştie cum stau lucrurile în barcă, el ştie cum stau şi ceilalţi şi cum ar trebui condusă ambarcaţiunea spre victorie. De ce echipajul este numit de „opt plus unu” şi nu de „nouă”? Pentru că acel unul este vizionarul iar cei opt îi sunt recunoscători doar după ce vor trece, primii, linia  de sosire. Când telegondola va ajunge în Parâng sunt sigur că toţi îi vom mulţumi celui care ne-a condus din subteran spre culmi. Necazul  e că până atunci lumea se simte datoare, în buna tradiţie românească, să-l înjure. Cât se poate de des şi cât se poate de apăsat. Oameni buni, ajutaţi-l, acum, pe cel aflat în fruntea obştii să-şi ducă proiectele la bun sfârşit. Azi, îi puteţi da sfaturi. Şi economice şi financiare. Important e să vă simtă aproape. Poate că mâine va fi prea târziu. Sau nu va fi deloc…