Momentului mijlocitor, din mişcarea ochiului şi a luminii, pare a-i corespunde, în Orient, acea practică a “circulaţiei luminii” cu scopul renaşterii interioare şi a germenului divin, descrisă în Secretul Florii de Aur. Cartea aceasta a fost “descoperită” de patriarhul Lu Zi (Lu – “Oaspetele Cavernei”), născut în anul 796. Religia Elixirului de Aur al Vieţii înflorise mai de mult, cartea pare o matrice de texte anterioare, cu comentarii metodice, şi această religie a rămas până azi infuzând şi tulburând cu ezoterismul ei minţile nu numai din interiorul, ci şi din afara Zidului chinezesc. Cartea apare în ediţie originală, în o mie de exemplare, la Beijing în anul 1920. Un exemplar ajunge la Richard Wilhelm, care o traduce în germană şi apare în toamna anului 1929, cu puţin înainte de moartea sa (1 martie 1930). Ulterior, editorii i-au adăugat discursul lui C. G. Jung, ţinut la 10 mai 1930 la München, în memoria lui Richard Wilhelm. În cultura română pătrunde sub titlul Arta prelungirii vieţii – Secretul Florii de Aur, cu un comentariu de C. G. Jung (Ed. 3 Trei, 1996) şi Secretul florii de Aur / Cartea Conştiinţei şi Vieţii, traducere, cuvânt înainte, note şi comentarii de Mircea Iacobini (Ed. Herald, Buc., 2005). Anterior, referinţe la Floarea de Aur, cu adaos creativ, se găsesc la Eminescu, fie în filosofia istoriei, cu stadiile ei (de pildă: „Momentul întâi popoarele învaţă a cugeta, momentul al doilea cugetă asupra sa însuşi, al treilea cugetă asupra lumii întregi şi pentru lumea întreagă. Cel dintâi e receptiv, cel de-al doilea emancipă individualitatea naţională de sub sarcina recepţiunii făcând-o să cugete cauza sa însuşi, al treilea în fine e floarea de aur ce bucură lumea întreagă”, Mss. 2257, 62, 62 v.), fie cu referire teoretică la lumină şi “insolaţiune” (“Insolaţiune puternică – absorpţiune – refracţiune slabă”, Mss. 2255, s.a.), aserţiuni privind omul, omul de stat şi organismul social, cu mişcările în exterior şi în interior, solicitându-se o “cumpănă” (omul – “gem de lumină”, “scară de lumină”, “ochiul cumpănă de lumini” etc.). Informaţia sa vine pe calea culturii indiene, descoperită de gânditorii germani şi efervescentă în anii săi de studenţie nemţească.

Premisa mai tuturor curentelor filosofice chineze se reduce la faptul că omul şi cosmosul se supun aceloraşi legi, că separarea dintre macrocosmos şi microcosmos are probabil o bază genetică tocmai pentru a se lumina calea ce duce de la unul la altul. Cale ce-i revine omului, prin contemplaţie. Relaţia dintre cosmos şi suflet este asemănătoare cu cea dintre lumea exterioară şi cea interioară. Orice eveniment petrecut în cosmos reverberează şi se împleteşte cu cele petrecute în lumea exterioară şi lăuntrică a omului. Simplificând, pe deasupra curentelor (daoism, confucianism), calea dintre aceste lumi, ca origine şi manifestare, ca mişcare şi nemişcare este Dao. Din el se dezvoltă cele două principii ale realităţii, yang, ca fiind Lumina, şi yin, ca fiind Întunericul. Ele sunt desfăşurate din orizontul metafizic până în tărâmul fenomenelor, găsindu-li-se sub plasa ţesăturilor cosmologice abisuri şi rezonanţe psihologice.

Natura lăuntrică a omului, după confucianişti, provine din Cer, după daoişti este o formă fenomenală a lui Dao. În diversele înfăţişări ale omului se află principiul vieţii. Acesta, din momentul concepţiei, s-a separat în natura umană şi în esenţa umană. Ambele sunt strâns legate printr-un “decret regal” de Logos şi Viaţă. De unde, determinarea individuală şi transindividuală.

Dao este, după maestrul Lu Zi, “ceea-ce-există-prin-Sine”, “nu are nici nume nici chip”, este “Esenţa”, altfel tradus “Spiritul Originar sau Ancestral”. “Esenţa şi Viaţa nu pot fi văzute. Ele sunt conţinute în Lumina cerului. Lumina Cerului nu poate fi văzută. Ea este conţinută în Cei oi Ochi”. Lu Zi devine călăuză întru dezvăluirea secretului “Florii de Aur a Marelui Unu”. “Marele Unu” este principiu. Misterul Vieţii consistă în utilizarea acţiunii pentru atingerea non-acţiunii, a se lua în stăpânire “activitatea Naturii Umane sau Esenţei”. Energia Marelui Unu este Lumina, simbolic, Floarea de Aur. Iar omul trebuie să se ţină strâns de acest principiu, de Energia lui, pentru prelungirea vieţii şi crearea unui “Trup Nemuritor”. Dacă se desprinde, piere. În această legătură se află sensul Circulaţiei Luminii şi menţinerea în Centru. Acţiunea de “scurgere în exterior” a energiei trebuie învinsă şi anulată prin “curgerea în sens invers”. Gândurile (sălaşul “conştiinţei divine” sau “Inima Cerească”) trebuie, printr-o temeinică metodă, “să fie strânse laolaltă”. Această “Inimă Cerească” se află în “Cavitatea Ancestrală”, între cei doi ochi (adică între Soare şi Lună). În funcţie de diversele şcoli teoretice, acest “loc” a fost numit cu diverse cuvinte simbolice. În “Inima cerească”, “Lumina este Stăpâna-Doamnă”. Se spune că Lumina trebuie să circule, că energiile întregului trup trebuie să apară “în faţa tronului ei”. Pusă în mişcare, Lumina duce la cristalizare, la “Trupul Spiritual Natural”, ce se află dincolo de cerul al nouălea, presimţit în starea despre care se spune “Fără zgomot zbori în sus dimineaţa”. Metoda: concentrarea gândurilor. Prin ea se ajunge la naşterea în cer, nu în cel albastru, ci în cel din care omul a fost zămislit, în Casa Creatorului. Metoda, practicată timp îndelungat, îi dezvoltă omului, pe lângă un “trup natural” şi un “trup spiritual”. Însă obţinerea acestei prefaceri spirituale nu este la îndemâna oricui, metoda nu este uşoară şi-i învăluită în multe taine. Metoda trebuie să se topească în propria-i exigenţă. “Există un procedeu magic secret – se spune – care, deşi lucrează foarte precis, este totuşi atât de fluid încât este nevoie de o extremă inteligenţă şi claritate şi de cea mai completă absorbţie a gândurilor şi linişte.” (p. 43). Pentru depăşirea barierelor, există un maestru care îi învaţă pe discipoli despre metodă şi “Circulaţia Luminii” spre a atinge “Adevărata Natură Umană”, “Spiritul Originar sau Ancestral”, în care se află “Natura Umană şi Viaţa”. “Circulaţia Luminii” este tocmai Calea prin care se caută să se readucă în unitate acestea două, “Natura Umană” şi “Viaţa”.  Omul se află prins între zămislirea lui ca fetus în pântecul mamei, şi naşterea (renaşterea) sa în “Adevăratul Spaţiu”, în “Marele Vid”, acolo unde prin autocultivare se obţine amintita unitate. Obţinerea acestui “Elixir al Vieţii” se face pe calea de la “acţiunea conştientă” la “non-acţiunea inconştientă”. Prin prima se pune Lumina în circulaţie prin “acţiunea minţii pentru a face vădită eliberarea Cerului” (p. 45). O “perioadă de foc”, de un an, în care “Adevărata Sămânţă” pătrunde prin “Trecătoarea Misterioasă” şi face ca “Fetusul” să-şi lepede învelişul material spre a intra în lumea divină, în numita Casă a Creatorului. 

Maestrul îi învaţă pe discipoli cum să pună stăpânire pe “Spiritul Originar sau Ancestral”, să domine opoziţia dintre Lumină şi Întuneric şi să nu mai zăbovească în cele “Trei Lumi” (Cerul, Pământul şi Iadul). “Spiritul Originar” sălăşluieşte în spaţiul dintre şi dindărătul “celor doi ochi”, iar “Spiritul Conştient”, în Inimă. Există un “Suflet Corporal” (yin), care caută moartea, şi un “Suflet Necorporal” (yang), care iubeşte Viaţa, iar “Circulaţia Luminii” trebuie să-l reducă pe primul la cel de-al doilea, chiar până la o izbândă definitivă. Calea are trei etape: distilarea Energiei pentru naşterea “Fetusului Sfânt”, “învârtirea moriştii”, concentrarea; “încălzirea şi hrănirea Fetusului Spiritual”, desăvârşirea; şi deplina formare a acestuia pentru reîntoarcerea în Vid. Spiritul Conştient se converteşte în Spiritul Originar şi, numai astfel, acesta din urmă are posibilitatea să se despartă de “Ciclul Naşterilor”, fiind adus “în faţa Porţii a Şasea, pentru a deveni Geniu de Aur” (p. 57), adică să treacă în tărâmul spiritual.

Concretizând demersul expozant: funcţia ochiului în Circulaţia Luminii. Lumina este factorul determinant al tuturor transformărilor. Această Energie nu trebuie să se îndrepte spre exterior, ci trebuie adusă în interior, prin “metoda scurgerii inverse”. Ochii nu trebuie să mai privească la lucrurile exterioare, ci să se închidă şi să se deschidă înăuntru. Ochii trebuie să se închidă, să-şi inverseze privirea, să se îndrepte spre interior şi să privească în “Camera Strămoşilor”. În expresie biologică, Energia, dacă se scurge în jos, creează copii; dacă este supusă “curgerii inverse”, duce spre “Fetusul Spiritual”. “Sămânţa-floare a trupului uman trebuie adunată sus, în vidul Cavităţii Originare sau Ancestrale”. Iată ce spune maestrul discipolilor: “Marea cheie a trupului omenesc este concentrarea Seminţei-floare în ochi. Copii, fiţi atenţi! Dacă pentru o singură zi voi nu practicaţi meditaţia, această Lumină se va scurge afară, cine ştie încotro! Dacă veţi medita măcar un sfert de oră pe zi, veţi putea desfiinţa o mie de eoni şi o mie de naşteri. Toate metodele se termină cu obţinerea Seninătăţii” (p. 62). 

Meditaţia, contemplaţia nu trebuie să privească “ego”-ul. Se fixează privirea asupra vârfului nasului, nu şi gândurile, care se concentrează asupra punctului aflat între cei doi ochi. “Nasul – se spune – trebuie să servească ochilor ca un ghidaj. Dacă nu te ghidezi după nas – fie că deschizi ochii prea larg şi priveşti în depărtare, fie că închizi pleoapele prea mult – ochii se închid şi din nou nu-ţi vezi nasul. Când ochii sunt prea larg deschişi, faci greşeala direcţionării privirii în exterior, atenţia fiindu-ţi foarte uşor de distras. Când pleoapele sunt închise prea mult, faci greşeala de a lăsa atenţia să se întoarcă spre interior, fiind lesne cuprins de o reverie somnolentă. (…) În primul rând, pleoapele trebuie să fie potrivit întredeschise; apoi lumina trebuie lăsată să pătrundă de la sine, fără efort, fără ca lumina să strălucească prea intens.“ (p. 64). Se adună gândurile în spaţiul dintre cei doi ochi, permiţând pătrunderea luminii. Fixarea contemplaţiei asigură, de fapt, fixarea Luminării, “Circulaţia Luminii”. Toată tehnica acestei Luminări este condiţionată de realizarea unei lentori a funcţionării tuturor simţurilor şi de un ritm al Respiraţiei, ce vine din Inimă, care trebuie ferită de indolenţă şi distragere. Mai departe, maestrul evidenţiază paşii greşiţi şi semnele de confirmare. Aceste “experienţe confirmative” în realizarea “Circulaţiei Luminii” sunt diverse, însă ele pot fi reductibile la trei: când Spiritul este liniştit şi există o senzaţie de mare bucurie, Principiul Luminii intrând în armonie cu întregul trup, atunci “Floarea de Aur începe să îmbobocească”; când în mijlocul Cerului apare Luna de Argint şi există senzaţia că Pământul străluceşte şi Inima se umple de Claritate, atunci “Floarea de Aur se deschide”; şi când totul străluceşte şi “Trupul fragil din carne devine Aur Pur şi Diamant”, atunci “Floarea de Aur s-a cristalizat”. În altă ordonare: “Prezenţa Zeilor în Vale”, “În Camera Goală se face Lumină” şi “Spiritul se întoarce şi atinge Cerul”. În toate termenul mijlocitor aparţine ochiului şi luminii: “de îndată ce te-ai liniştit – se spune – , Lumina ochilor începe să ţâşnească, astfel încât înaintea ei totul devine extrem de strălucitor, ca şi când te-ai afla într-un nor. Dacă-ţi deschizi ochii şi-ţi cauţi trupul, nu-l mai găseşti. Aceasta se numeşte «În Camera Goală se face Lumină». Înăuntru şi-n afară, totul este la fel de luminat” (p. 88-89; 92). 

Preocuparea de obţinere a elixirului nemuririi pe calea tehnicilor de concentrare este o constantă a gândirii chineze. Floarea de Aur o desemnează, ochiului revindu-i funcţia cea mai de seamă, participarea definitorie la “Circulaţia Luminii”. Dar această mare experienţă a căutării Căii de întoarcere la Origine,  la “Spiritul Originar sau Ancestral” prin concentrare, se desfăşoară în marginile subiectivităţii, chiar dacă aceasta se adânceşte în trans-subiectivitate. Ea deschide porţi spre Sinele şi Inconştientul colectiv expuse de C. G. Jung. Dar “întâmplările” pe această cale cad ele în lume şi în creaţia omului? Separat de “ceea-ce-există-prin-Sine” şi supus aceloraşi legi, despărţindu-se la rândul său, omul este chemat genetic spre locul de origine. El înaintează pe Cale cu ochii întorşi înăuntru şi cu paşi contemplativi. Dar urmele lor, poetic spus, se şterg în lumină. Saul, pe drumul Damascului, s-a întâlnit cu Lumina, l-a orbit şi apoi i-a curăţat solzii de pe ochi pentru a vedea lumea cu Lumina Lumii. Şi a început să participe la creaţie. Nu cristalul propriu contează, ci cristalizarea lumii. Există în creştinism o sarcină pentru făptura creată, de a participa la creaţie, apăsat subliniată, în timpul din urmă, de un Goethe sau Jung.