“Părinţii lui Pavel  erau de fel din Ghiscala, provincia Iudeii – spune Sfântul Ieronim, informaţie de la Origen – şi când toată provincia a fost răvăşită de armatele romane, iar iudeii împrăştiaţi care încotro, aceştia au fost duşi la Tars, oraş din Cilicia. Pavel, la o vârstă încă fragedă, şi-a urmat părinţii…”. Potrivit lui Luca, ucenicul său, apostolul Pavel, cu numele aramaic grecizat Saulos, iar roman Paulos (“mic”, “puţin”), s-ar fi născut în anul 6 î Hr., în Galileea, de unde familia a fost deportată la Tars. Până la începutul primei călătorii misionare este numit Saul; după aceea, cu numele romanizat Paul; iar în cultura bizantină şi slavă, Pavel. Este “evreu din evrei” (2 Co.1, 22), provenind din seminţia lui Veniamin. Se şi întoarce la Ierusalimul seminţiei sale şi urmează şcoala rabinică a lui Gamaliel, pe care tradiţia iudaică îl ţine la loc de mare cinste, şi devine un fariseu motivat şi un bun cunoscător al iudaismului, învăţând “la picioarele lui Gamaliel, în întregime potrivit legii părinţilor noştri”, cum le va spune în limba evreiască, mai târziu, evreilor ce-l arestaseră (Fapt. 22, 3). Este un iudeu de limbă greacă, din diaspora, stăpânind ebraica (aramaica), un cetăţean roman dintr-un oraş elenistic, dar care “nu s-a dezis niciodată de rădăcinile sale ebraice, biblice şi talmudice, pe care le cunoştea nesfârşit mai bine decât un alt mare iudeu al vremii, Filon din Alexandria” (André Chouraqui, Pavel – un rabin? în Originile creştinismului, Polirom, 2002, p. 259). Prietenul său de învăţătură, Barnaba, devine apostol al lui Hristos, fapt pentru care el îl desconsideră. În numele religiei iudaice se învoieşte cu lapidarea Arhidiaconului Ştefan, rudenie de-a sa, fiindcă acesta propovăduia pe Hristos. Este cel la picioarele căruia ucigaşii şi-au pus veşmintele. Este crud şi inflexibil în respectarea literei, şi nu a spiritului, Legii lui Moise. Litera se vede cu ochii, spiritul cu vederea de dinapoia ochilor; litera se citeşte, spiritul se înţelege. Litera omoară, spiritul înalţă, va zice mai apăsat bătrânul Hegel. Apostolii sunt înscrişi pe calea lucrării Domnului, îi propovăduiesc Numele din oraş în oraş. Saul se opune cu toată forţa acestei noi direcţii pe care o ia credinţa şi biserica. Suflă cu prigoană şi moarte contra ucenicilor lui Hristos. 

Este pe vremea împăratului Tiberiu. După anul 33. La puţin timp după Marea Crucificare. Putem spune, până aici, că ochii săi sunt într-un raport afirmativ cu lumea, că au trecut peste multe texte rabinice şi că au văzut multe întâmplări şi evenimente, de la propria deportare la încercările fariseilor de a rezista pe meterezele lumii imediate cu Legea în braţe. A avut multe ocazii să audă fierberea lumii, să vadă dintre stăpânitorii ei, dar pe Iisus din Nazaret nu i-a fost dat să-l vadă “după trup”(2 Cor 5, 16). Aflând că ucenicii lui Hristos îl propovăduiesc printre locuitorii Damascului, Saul pleacă spre acest oraş însoţit cu ostaşi, cu scrisoare de recomandare din partea Marelui Preot al Ierusalimului, dorind să-i aducă legaţi pe toţi aceşti bărbaţi şi femei care cred în Hristos. Înaintează pe drumul Damascului, cu ochii aţintiţi la zidurile cetăţii. Cu gândul prigonirii de moarte a ucenicilor. Şi deodată o mare lumină din cer străluceşte împrejurul său. Saul se prăbuşeşte la pământ şi din lumină aude un glas: “Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?” Iar el, înspăimântat, întreabă: “Cine eşti Tu, Doamne?”. Şi Domnul îi răspunde: “Eu sunt Iisus, pe Care tu îl prigoneşti. Greu îi va fi călcâiului să lovească un spin”. Tremurând, întreabă: “Doamne, ce îmi porunceşti să fac?”. “Scoală-te, îi spune Domnul, intră în cetate şi ţi se va spune ce trebuie să faci.” Cei care îl însoţeau “stăteau înmărmuriţi; auzeau glasul, dar nu vedeau pe nimeni”. Saul se ridică de la pământ şi “măcar că ochii îi erau deschişi, nu vedea nimic” (Fapt. 9, 3- ). Orbise. Cei care erau împreună cu el l-au luat de mână şi l-au dus în cetate. Lumina din cer îl orbise de ochii cei trupeşti. Era amiază, şi pentru el întuneric. Văzuse lumea cu oameni înălţaţi pe trepte de măriri şi alţii căzuţi sub ploaia de săgeţi şi pietre, cu unii prăbuşindu-se de pe scaune şi alţi căţărându-se peste răsuflarea lor, lumea cu zile şi nopţi – şi, acum, într-o clipă, străfulgerat de marea lumină din cer, n-o mai vedea, se pierduse în întuneric şi nefiinţă. 

Saul, cel orbit, este dus în casa lui Iuda de pe Uliţa Dreaptă din Damasc, unde trei zile nu mănâncă, nu bea nimic, ci doar se roagă. Este orbit, ajuns într-un raport negativ cu lumea. În chiar sânul acesteia se strecoară contradicţia: lumea este şi nu este. Ceea ce aparţinuse senzaţiei şi percepţiei se pulverizase, se ştersese datorită luminii orbitoare. Însoţitorii se ocupau de el, dar el nu-i vedea, ochiul nu-i mai prelungea lumea şi nici nu i-o mai aducea alături, situându-l în mijlocul ei. Totuşi mai păstra ceva din ea, dacă nu litera, cel puţin o foşnire de spirit venită din ceea ce învăţase, din Legea lui Moise. Nazariteanul o preluase negând-o, anulându-i abstracţiunea prin realitatea şi adevărul fiinţei sale. Dacă lumea era mormântul lui Dumnezeu, iar Tatăl în afara ei, acum prin mormântul deschis, Fiul o ridică la adevăr şi viaţă. El este Mijlocitorul, cu sine şi prin sine, cu moartea pre moarte călcând, spre un concret al fiinţei şi vieţii. Saul văzuse lumea cu toate ale ei, cu naşteri şi morţi, cu aşezări şi morminte pline de trupuri fără răsuflare – şi din acestea nu mai vedea nimic. Îi apăruse pe drumul Damascului lumină din cer şi îl orbise. Şi din aceasta auzise Cuvântul, ceea ce este. Înţelesese că Iisus este Viu. Dar nu-l văzuse. El se află între ceea îşi aminteşte şi ceea ce este, fără putere să vadă, este un orb printre abstracţiuni, una a lumii şi a lui Dumnezeu, alta a sa şi a Cuvântului din lumină (manifestat doar ca glas). Numai că această abstracţiune din urmă se mijloceşte, se neagă şi se afirmă: Saul vede în viziune viziunea lui Anania. 

Tot în Damasc, spune scriptura, era şi ucenicul Anania, căruia Domnul i-a poruncit să meargă şi să-l caute pe Saul, omul din Tars din casa lui Iuda, să-şi aşeze mâinile peste el ca să-şi recapete vederea şi să-l boteze. “Domnul i-a zis într-o viziune: «Anania!» «Iată-mă, Doamne», a răspuns el. Şi Domnul i-a zis: «Scoală-te, du-te pe strada care se numeşte «Dreaptă» şi caută, în casa lui Iuda, pe unul cu numele Saul, un om din Tars. Căci iată, el se roagă şi a văzut în viziune pe un om, numit Anania, intrând la el şi punându-şi mâinile peste el, ca să-şi capete iarăşi vederea».”(s.n.) Lui Anania i-a fost teamă, fiindcă auzise de relele săvârşite de Saul împotriva ucenicilor şi a celor ce chemau Numele lui Hristos. Domnul i-a zis: ”Du-te, căci el este un vas pe care Mi l-am ales ca să ducă Numele Meu înaintea neamurilor, înaintea împăraţilor şi înaintea fiilor lui Israel; şi îi voi arăta cât de mult trebuie să sufere pentru Numele Meu”. Anania merge, după porunca Domnului, şi, găsindu-l pe Saul, împlineşte cele de împlinit. Pune mâinile peste el “Şi îndată au căzut de pe ochii lui un fel de solzi şi el şi-a căpătat iarăşi vederea şi, sculându-se, a fost botezat.” Saul se deschide unui nou raport cu lumea, de negare a negaţiei. Identitatea iniţială, raportul afirmativ este pus în identitate cu nonidentitatea, cu raportul negativ, în care tocmai acesta din urmă şi-a dezvăluit contradicţia şi mijlocirea. Saul începe să vadă, dar ochii nu mai sunt cei de dinainte şi, la fel, nici lumea. Ochii nu mai sunt cei ce vedeau lumea imediată, a fenomenelor şi evenimentelor, ce puteau să citească litera Legii, nu mai sunt nici cei ce văzuseră lumina cu Cuvântul auzit din ea şi orbiseră, acoperindu-se de solzi. Sunt ochii ce leagă pe acestea două şi le aduce în identitate, într-o identitate din care se veche chipul acţiunii divine asupra omului spre a-l recupera cu omenescul infuzat, pentru a doua oară, de divin. Prima oară, fusese în clipa genezei, când se suflase abur peste el, a doua oară, prin spargerea nopţii şi învierea Fiului Domnului, a lui Hristos. Sunt ochii ce văd în viziune pe celălalt om cuprins de viziune; sunt ochii ce văd în viziune viziunea celuilalt deschisă de Domnul ca loc de comunicare şi cunoaştere. A lumii ca viziune şi a Domnului ca lume.

Saul, cel cu noua vedere, sau altfel spus, a doua vedere, de îndată intră în rând cu ucenicii şi începe să predice “în sinagogi pe Iisus, că El este Fiul lui Dumnezeu”. Toţi care îl ascultau, din comunitatea iudaică, erau uimiţi de ceea ce vedeau în faţa ochilor: Saul propovăduind pe Iisus. Este scris: “Saul se întărea tot mai mult şi făcea de ruşine pe iudeii care locuiau în Damasc, dovedind că Acesta este Hristosul” (Fapt. 9, 4-22). Şi au pus la cale să-l omoare. Au închis porţile cetăţii cu oameni care să le păzească zi şi noapte. Dar ucenicii au izbutit să-l scoată, coborându-l într-o noapte într-o coşniţă printr-o ferestruică a zidului. “În Damasc, dregătorul regelui Areta păzea cetatea Damascului, ca să mă prindă – le spune el corintenilor. Şi printr-o fereastră am fost lăsat în jos, peste zid, într-un coş, şi am scăpat din mâinile lui” (2 Co 11, 32-33). 

Saul nu doar se preschimbă, ci renaşte. Trece prin întunericul nopţii, ca şi prin al morţii, prin cel din miezul luminii care l-a orbit şi ajunge să vadă adevărul din viziune, sau viziunea adevărului şi a vieţii. Nu l-a văzut pe Iisus “după trup”, dar îl vede acum după “duh”. Ucenicii lui Iisus, avuseseră o relaţie personală cu Domnul, Saul una spirituală, de ordinul comunicării prin viziune şi lumină, de orbire şi vedere, de moarte şi renaştere spirituală, pe care o transmite tuturor neamurilor. “Căci dacă este cineva în Hristos, spune el cu deplin sens dialectic, este o creaţie nouă; cele vechi s-au dus; iată, toate s-au făcut noi. Şi toate acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu Sine prin Iisus Hristos şi ne-a încredinţat slujba împăcării: că adică Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele şi punând în noi cuvântul acestei împăcări.” (2 Co. 5, 17-19). De la Damasc pleacă în Arabia, poate chiar la Petra, apoi se reîntoarce la Damasc şi, după trei ani, “se urcă” la Ierusalim, ca să-l vadă pe Petru. Barnaba, colegul său din timpul şcolirii, care părăsise iudaismul, îl duce pe Saul la apostoli şi le prezintă convertirea acestuia de pe Drumul Damascului şi slujba de vestire a Evangheliei în Damasc. A uitat el de Lege şi de învăţăturile lui Gamaliel? Nu. Le-a preluat, după Cuvântul lui Iisus, şi le-a lămurit prin Legea iubirii. De aici începe geniul christic şi apostolic al lui Saul devenit Paul (Pavel), care instituie reguli divine lumii omului. Începe lucrarea celui mai impresionant templu, care este omul, şi în care Îl lasă pe Iisus Viu să ne vorbească. Face trei călătorii misionare prin Imperiul Roman, traversând marea dintre pământuri în lung şi-n lat, călătorii ale celei mai mari şi pasionante epopeii a creştinismului şi a împlinirii omului. Prima călătorie: Pavel şi Barnaba merg cu mesajul Evangheliei în Cipru, apoi în Asia Mică, trec prin cetatea Perga, ajung în ţinuturile din Antiohia Pisidiei, izgoniţi de evrei, se duc la Listra şi la Derbe, se îmbarcă la Atalia şi se înapoiază iarăşi la Antiohia (prin anul 49). A doua călătorie (prin anul 50): de la Derbe şi Listra (unde îl întâlneşte pe Timotei) merge de-a lungul Asiei Mici, străbate Galatia, Frigia, Misia şi ajunge în portul Troa, de unde se îmbarcă spre Macedonia, în cetatea Filipi, la Tesalonic, în Atena, la Corint, apoi trece la Efes, Cezareea şi iarăşi Antiohia. A treia călătorie (prin anii 54-58): trece aproape prin toate aşezările prin care a propovăduit pe Iisus (şi cărora le-a “trimis” epistole: Romani, 1 Corinteni, 2 Corinteni, Galateni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, 1 Tesaloniceni, 2 Tesaloniceni, şi pastoralele: 1 Timotei, şi 2 Timotei), să vadă bisericile întemeiate de el. Se întoarce la Ierusalim, de unde este întemniţat şi dus la Roma. 

În fine, sub Împăratul Nero, Pavel este martirizat împreună cu apostolul Petru. Acesta este răstignit cu capul în jos, iar el, fiind cetăţean roman, este decapitat. Ochii săi ne privesc de dincolo de moarte, din viziune. Era anul 60, 29 iunie. Cu mormântul său la un loc se ridică Bazilica Ostiense, iar cu privirea sa, omul creştin.