Am ajuns cu foiletonul nostru legat de cea mai recentă ședință a scriitorilor din Cenaclul „Boema” la penultima parte. Astăzi discuțiile sunt purtate în amintirea celor care au fost Dan Codrea, Ioan Pascal Vlad și Petrică Birău. 

IN MEMORIAM Dan Codrea

După discuția legată de amintirea celui care a fost Ionel Zmău, „boemul” petrilean, care alături de Ioan Dan Bălan și Mircea Andraș, a scris file de istorie pentru acest cenaclu al scriitorilor din Valea Jiului, profesorul Ion Hirghiduș a schimbat registrul și a cerut celor din sală să-i permită să spună câteva cuvinte despre Dan Codrea, un alt „boemi” plecat mult prea repede dintre noi, un jurnalist cu peniță ascuțită și cu verbul la el cum se spune, poate unul dintre cei mai talentați ziariști pe care Valea Jiului i-a avut.

„Aș vrea să vă spun câteva cuvinte despre Dan Codrea. Care nu a fost scriitor, dar care a avut legătură cu poeții și scriitorii din Vale, dar și cu arta scrisului, a fost un ziarist care mie îmi plăcea, era incisiv, iscoditor, scormonitor. Eu l-am cunoscut prin intermediul lui Marian Boboc. Dan Codrea era, într-un cuvânt, o mare figură! Deci, la cafeneaua La varice eu i-am povestit ceva și l-am rugat atunci să nu cumva să dea naiba să publice în ziar… Exact asta a făcut, a doua zi a apărut în ziar exact ce discutasem noi. În 1999, când Gil era în armată, voi, Marian și cu Dan, alături de Vlad, scoteați săptămânalul Scandal de Valea Jiului. Un ziar de care unii ziceau că este o mizerie, mai ales cei atacați acolo, alții că are articole excepționale. Acolo am publicat și eu, prima dată, patru articole pe bani. Vlad, care era șeful acolo și care între timp a răposat și el, Dumnezeu să îl ierte, țin minte că nu voia să dea banii. Și m-a anunțat că banii vor intra în ziua aia – cine credeți: Codrea! Banii nu știu de unde veneau, dar Dan mi-a zis că au intrat la ziar. M-am dus tot atunci la sediul din fața fostului comisariat și am stat de la ora 10,00 dimineața până la ora 18,00 ca să-mi iau banii. A fost foarte bine pe vremea aceea, articolul era 100 lei. Totuși, am simțit o amărăciune, că lui Gil n-au mai vrut să-i plătească. Gil era militar și au zis că militarii n-au nevoie de bani! După asta, m-am întâlnit tot mai rar cu Dan Codrea. S-a îmbolnăvit, la un moment dat, și l-am mai văzut doar de câteva ori când făceam naveta la Deva, iar Dan era bolnav”, a spus Ion Hirghiduș.

A reintrat apoi la cuvânt profesorul Robert Humel, care a ținut să completeze, cu un oarecare umor negru, despre Dan Codrea:

„Dan a plecat la Ceruri în 2012. Este o amintire interesantă Dan Codrea, dar nu neapărat aduce o lumină bună asupra a lucrurilor întâmplate. Cel puțin din punctul meu de vedere a fost o amintire stranie, nici nu știu dacă are rost să mai vorbesc. O amintire cu conotație politică… Eu îmi vedeam de treaba mea într-un partid politic. La un moment dat vine Dan, întâmplător, pe la mine pe la atelier. Și îmi spune: Bă, n-ar fi mai bine, pentru că ai tăi au intrat în opoziție, să schimbi barca? Băi, îi zic, ar fi bine, dar nu schimb! A doua zi a știut toată lumea că eu am schimbat partidul! Fapt care a avut anumite repercusiuni asupra mea, pentru că, no, așa se puneau atunci problemele în politică, nu că ar fi și azi altfel… numai că acum nu mă mai afectează”.

Fiind vorba de unul dintre prietenii mari ai săi, Marian Boboc, a urmat să povestească puțin de cel care a fost ziaristul Dan Codrea.

„Ar fi multe de spus de Dan. Eu care câțiva ani am stat cu el în același birou la Matinal, la Atac de Valea Jiului, la Scandal în Valea Jiului, apoi am făcut Săptămâna Văii Jiului, aș putea să scriu o carte. Dar nu voi dezvolta acum aceste amintiri, voi l-ați evocat foarte frumos, așa că mă rezum la a spune mai puțin. Poate nici nu-i bine să spunem toate despre un om. Cum era o vorbă, așa și acum: spune tot, dar nu da nume! Amintirea lui Dan ne va rămâne, oricum am vorbi și am zice. Și de asta mă opresc acum aici…”, a menționat pe scurt amfitrionul cenaclului.

Amintiri de neuitat cu „boemul” Ioan Pascal Vlad. A doua „amintire extremă cu poeți” a lui Marian Boboc

I-a fost dat apoi cuvântul lui Florin Țabrea, care de ceva timp dorea să spună „ceva de neuitat despre prietenul meu”, Ioan Pascal Vlad.

„Pe lângă faptul că eram prieteni, am fost și colegi la Mina Livezeni la atelierul mecanic. Printre altele, aveam noi o vorbă: Bă, Vlade, ce Dumnezeu facem astăzi?, îl întrebam. Bă, două sănii!, răspundea întotdeauna. Că era chestia de anotimp și de proverbul acela cu vara sanie și iarna car. El era specialist în macarale din alea, hupuri, pentru subteran și câteodată în timpul lucrului se oprea și ne spunea: Bă, nu mai lucrăm nimic? Apoi punea: Am o revelație! Și imediat făcea o pauză mică și scria versurile! În secunda doi, cum se zice, îi veneau versurile în minte și trebuia să le scrie pe hârtie, că altfel le uita! Așa murdar cum era, plin de vaselină și ulei, lua o hârtie, nu conta cum era, și scria versurile, după care, acasă, și le trecea pe curat. Am fost niște prieteni desăvârșiți și stăteam aproape unul de altul, distanța dintre blocurile noastre era de nici 50 de metri. Ne mai întâlneam, pe vremea când mai băga și el câteun matrafox din ăsta, iar într-un an țin minte că și-a lansat la Casa de Cultură a Studenților din Petroșani volumul de versuri Omul scorbură. Parcă, cu Sorin Oprea am amenajat sala și cărțile acolo, acasă aveam o scorbură lăcuită și țin minte că am dus-o acolo.

Chiar în bloc la el, unde-i poșta din Aeroport, avea o sifonărie. Totdeauna mergeam cu el să cumpărăm de-acolo, era sifon îmbuteliat în sticle vechi, cum era pe-atunci. Bă, bagă un sifon! Ce vremuri. Un om deosebit a fost. Păcat de el că s-o dus prea devreme!”, a încheiat cu tristețe, artistul plastic petroșenean.

Imediat, auzind toate acestea, Marian Boboc a venit și el cu o amintire despre Ioan Pascal Vlad.

„Din amintirile mele cu Vlad, disponibilizez una! Vlad avea o mașină colorată, un albastru foarte interesant, dacă țineți minte. Și am fost cu el în Teleormanul natal… Nu chiar natal aș zice, poate prenatal (nota red.: Marian râde), ca să-mi iau de-acolo vinul. Ca să nu mă refuze, mi-a spus seara că mașina lui nu e așa cine știe ce… I-am zis că trebuie să îmi iau vinul și n-a mai zis nimic. Dimineața era o zăpadă pe-acolo… foarte ciudat pentru Teleorman, în acel anotimp. Punem bidoanele frumos în portbagaj și venim, țin minte și acum, foarte încet prin Oltenia. Atâta de aiurea bătea vântul și mai începuse și o mâzgă, că aproape nu se vedea drumul. El era un tip și foarte precaut. Eu eram mai inconștient… Îi tot ziceam să oprim. El mă întreba de ce? Păi, ca să mai iau câteo gură de vin din portbagaj din bidon… , îi răspundeam. Ei, toate bune și frumoase, până când am ajuns în Defileul Jiului. Cum în spate, în portbagaj, bidoanele cu vin erau grele, s-a descentrat la un moment dat mașina și era să cădem în hău, fratele meu! Și zice: Măi, Mariane, dacă n-ar fi fost vorba de tine, acum, pe loc, aruncam bidoanele astea! Dar te înțeleg și pe tine! Ca și cu Dan Bălan, când era să mor înecat în zăpadă, aici era să mor cred că înecat în vin! Da, amintiri extreme cu poeți, dar care s-au sfârșit cu bine! Probabil, Dumnezeul poeziei ne veghează și ne păzește! Am și cu tine Robert, o amintire rutieră, dar aștept să o spun numai când vei fi pe lista asta. Nu spun acum despre ce e vorba… (Marian Râde, la fel și Robert Humel și cei din sală – n.r.).

Petrică Birău, „boemul” cimpean plecat înspre o lume mai bună la doar 55 de ani

După ce râsetele din sală s-au stins, Marian Boboc a continuat cu un alt „boem”:

„Îl mai avem pe lista noastră pe Petrică Birău. Pe vremuri venea la cenaclul nostru Panait Istrati, la Boema mai puțin. Robert, tu mi-ai spus să nu-l uit pe Petrică și de aceea te rog să vorbești despre el, mai ales că ești în formă, deși nu ai luat nicio udătură”.

Robert Humel a continuat imediat, preluând discuția: „Pe Petrică nu-l evoc neapărat prin prisma cenaclului, ci ca artist și ca om. Eu l-am cunoscut prin intermediul lui Nicolae Uțică, care mi-a spus odată să merg cu el ca să îmi prezinte pe cineva. Pe cine puteai cunoaște tocmai la capătul Cimpei? Surpriza a fost că am găsit acolo un pictor, care la vremea respectivă nu avea pregătire universitară și așa mai departe, dar care era un pictor naiv, talentat. L-am rugat să-și păstreze acel filon care l-a lansat și datorită căruia a fost remarcat: arta naivă! Era un pictor care chiar venea din zona asta a picturii! Picta momârlani, gospodării de momârlani, natură din zonă. Foarte interesantă pictura asta a lui! A fost și un om foarte ambițios, nu doar talentat, în sensul că a făcut o facultate, pe care a început-o la peste 40 de ani, după ce s-a lăsat de minerit, apoi un master, apoi și-a luat doctoratul! A fost un om foarte motivat și a ajuns departe! Dacă e să o luăm și geografic, a ajuns și așa departe, la un moment dat a ajuns cu picturi și sculpturi în Canada. Un om foarte echilibrat și de o bunătate și de o generozitate de invidiat! Gândiți-vă că atunci când a fost student, a găzduit la el acasă tabere studențești! Era și este un mare efort să faci treaba asta! Trecerea lui în neființă m-a luat prin surprindere și mi-a lăsat un gust amar. Era cel mai echilibrat om dintre noi, nu făcea excesele pe care noi le facem în general și totuși s-a întâmplat nenorocirea. Niciodată nu a refuzat pe nimeni cu nimic. Era membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România, era profesor doctor. Însăși lucrarea lui de doctorat se leagă de explorarea și exploatarea acestui filon popular, de unde ne tragem toți”, a spus cu amar Robert Humel.

Completat imediat cu tristețe de petrileanca Elisabeta Bogățan: „Ce ironie, la două săptămâni după ce și-a terminat atelierul, s-a dus! Avea planuri atât de frumoase și cu siguranță le-ar fi realizat! Având atelierul taberei de pictură ar fi făcut multe și era încă tânăr! N-a fost fie!”.

Am spus și noi că da Petrică Birău a realizat un bust cu Mihai Eminescu pentru comunitatea de români din Canada, despre care urma să scriem în amănunt cum a fost realizat și toate gândurile autorului în acest sens, cu imagini inedite din Canada și multe declarații de-acolo. Din păcate, Petrică Birău s-a dus și n-a mai apucat să ne spună. S-a dus discret, fără tam-tam, așa cum a fost el toată viața. Un om minunat și un colaborator al ziarului nostru remarcabil, pe care în momentul în care îl sunam să-l întrebăm despre vreo acțiune culturală, îl auzeai că zice: Păi, ne vedem și scriem. Trimit și poze înainte, să fie din timp și să iasă articolul fain!”.

„Da, am văzut și eu copia statuii lui Eminescu. Petrică a ajuns foarte departe, avea acea energie care îl propulsa, avea un resort care-l împingea mereu înainte. El a murit foarte tânăr, să nu uităm că a decedat la 55 de ani, o vârstă la care orice om este în plenitudinea forțelor!”,  a încheiat admirativ discuția, dar trist totodată despre creatorul din Cimpa-Petrila, Petrică Birău, profesorul Robert Humel.

(Va urma)

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.