Ec. Filip Lazăr, fost prim-vice­pre­şedinte al Consiliului Popular al municipiului Petroşani:

„Erau chemaţi acolo ingineri,şefi de sector, maiştri ca să-i recunoască pe cei care îi duceau. Îi aduceau fără un braţ, fără un picior, unii erau şi fără cap. Erau mutilaţi într-un hal fără hal…”

 

Ilie Rus de la Circulaţie m-a îndrumat direct Spital

„În ziua exploziei eram la Deva cu d-na inginer Clara Ponyczki la o analiză cu investiţiile. Aveam un număr mare de locuinţe de dat în folosinţă şi nu stăteam prea bine cu darea în folosinţă. Era perioada când se tot aduceau efective noi la minele din Vale. Că de aia au murit şi militari acolo. La început au fost 8 sau 10, nu mai ştiu exact. Nici nu mai aveam unde să-i ducem. De aceea i-au şi dus la Căminul cultural din Pui. Opt militari acolo au fost aduşi. De acolo au venit să-i ia familiile. Eu, când am venit de la Deva, în centrul oraşului - lângă fostul restaurant Minerul - era Ilie Rus de la circulaţie care m-a oprit şi mi-a spus: Şefu’, lăsaţi tot şi mergeţi la spital că-i năcaz mare. A fost o explozie la Livezeni şi nu ştim câţi au murit...  Şi atunci am venit la sediu şi, imediat, am fost chemat la spital. A trebuit să ducem acolo toată documentaţia pentru a întocmi pe loc certificatele de deces. Acolo s-a lucrat tot timpul. Preda Ana şi Doina Dogaru au venit cu toată arhiva. Evidenţa se ţinea pe două registre. Unul rămânea la noi şi unul se trimitea la centru.

Şi primul lucru care a fost de făcut? Să ne îngrijim, repede, de un număr de 40 de sicrie. Aproximativ. Şi atunci l-am chemat pe Todor de la întreprinderea de Gospodărie Comunală şi Locativă, care aducea sicrie de la Deva, de la Blaj, din mai multe părţi. Şi s-a mobilizat şi a adus sicriele. N-am mai plecat de la spital până când   s-a terminat acţiunea. Adică, după două zile. Două zile n-am plecat de-acolo. Acolo ne-au adus şi de mâncare. Au mai adus încă doi medici legişti de la Hunedoara şi de la Deva ca să facă autopsiile. Atunci am văzut pentru prima dată  cum se fac autopsiile. Se iau probe din inimă, din ficat, de la plămâni şi se pun în pungă cu numele fiecăruia”. 

 

Coniac pentru a rezista şocului cu realitatea

„Erau chemaţi acolo ingineri, şefi de sector, maiştri ca să-i recunoască pe cei care îi aduceau. Îi aduceau fără un braţ, fără un pi­cior, unii erau şi fără cap. Erau mutilaţi într-un hal fără hal. Şi ca să putem rezista când îi vedeam (erau trei doctori care tăiau din fiecare, îi adunau, îi coseau cu sfoară), ne-au adus coniac. N-am crezut niciodată cum poţi să refaci un om din bucăţi. Mă, ăsta-i piciorul de la ăla!, mai zicea unul din doctori. Nu vezi că avem două picioare de dreapta. Avem nevoie de unul stâng! îi răspundeau ceilalţi. Aveam la îndemână coniac, că trebuia să le dăm şi fetelor că le era rău. Doamnei Ponyczki i s-a făcut rău. Lu’ Ana, la fel. De Doina Dogaru, nu mai vorbesc. Ea nici nu avea curajul să iasă pe culoar. Erau sicrie de la un capăt la altul. Şi atunci s-a hotărât ca militarii să fie duşi la Pui. Noi ne-am îngrijit de sicrie, iar Combinatul le-a adus uniforme noi la fiecare. Îl îmbrăcau în uniformă, îi puneau casca alături. Inginerul Neagoe, care era cu protecţia muncii, mi-a spus un amănunt. Discutam, între noi, acolo, la spital. El  ar fi spus: Tovarăşe director general, eu zic să scoatem personalul din mină (ăsta era lucru mare) că e grav şi că s-ar putea să se întâmple ceva. Şi „generalul” i-ar fi zis: Mă, eu te-am trimis acolo să dai cărbune şi să rezolvi problema, nu să-mi închizi mina. Şi aşa s-a întâmplat nenorocirea”. 

 

Făină, ulei, carne, unt, fasole, ouă şi... alcool dublu rafinat pentru pomană

„În rest, a trebuit să ne ocupăm şi cu celelalte lucruri, că era un pic de criză. Nu găseai carne cât vrei, la liber, că totul era pe cartelă. Carnea, untul, ouăle. Şi, atunci, pentru fiecare a trebuit să asigurăm o cantitate (nu îmi mai aduc aminte exact cât): 5 kg de făină albă, două de ulei, fasole boabe, nişte carne, conserve, pâine. La fiecare veneau deţinătorii şi primeau cantitatea de alimente, ca să-şi poată face pomana. Inclusiv nişte alcool dublu rafinat. Unii cereau vodcă sau ţuică din aia  cu Două prune. Pe urmă, trebuiau găsiţi delegaţii. Colegi de-ai lor, rude. Au fost chemaţi cei de la IRTA pentru a se asigura transportul. În camioane nu încăpeau decât sicriul (care era pus în ladă) şi doi-trei oameni. Todor s-a mobilizat toată noaptea şi dimineaţa a început - cum ziceau ei - livrarea, ca şi la comerţ). Pentru rude şi delegaţi mai trebuiau şi alte maşini. Mulţi erau din Moldova. O parte au venit de prin părţile Bistriţei. Oricum, jalea mare era când vedeai soţiile care spuneau că au rămas singure cu copiii. Au murit oameni tineri, aşa cum erau militarii. Uite, zicea lumea, l-au luat să facă armată şi l-au băgat în mină să-l omoare. Toţi veneau la Petroşani, nimeni nu se ducea la Pui. Cei care plecau cu minerii acasă, de unde erau de loc, erau de la mină. De la partid nu ştiu dacă a plecat careva. Numai când a fost accidentul de la Petrila. Atunci aşa a fost: de la partid, de la primărie, de la sindicat. Am fost chiar la cel care a produs accidentul, la armurier acasă. La el a trebuit să mă duc şi când l-am văzut am crezut că ăştia de la partid îmi joacă mie o farsă. Că era aşa de ars, rotund, exact cum e un porc când l-ai pârjolit şi trebuie să-l desfaci. Negru, negru... Ca atunci când îl pârleşti cu paie sau cu butelia. A trebuit să stau acolo şi să vorbesc să-l ducem acasă cu sicriul. Vai... Ce-o fost mai groaznic era că el era artificierul, ştia că e metan şi, totuşi, a puşcat. Asta a fost după Livezeni. Dorinţa familiilor a fost să-i ducă acasă. Mai ales că militarii nu au fost nici unul din Petroşani. Toţi erau din Moldova şi din altă parte... În Petroşani au rămas doar câţiva. Veneau soţia, părinţii şi cereau să-i ducem acasă. Militarii nu erau căsătoriţi. La ei au venit doar părinţii. La toate soţiile li s-au găsit loc de muncă: pe la lămpărie, pe la administraţie, pe la gospodărie, pe la mină. Tecşa Laurenţiu, fie iertat, a venit la spital şi a căutat un loc de muncă pentru fiecare. Nu a rămas nimeni pe dinafară. Primeau despăgubire pentru fiecare, salarii. Nici o familie nu a rămas pe dinafară şi să nu fie, cât de cât, ajutată material. Şi moral, ce să-ţi spun? În afară de a-i prezenta condoleanţe şi de a-i arăta omului că suferă toată lumea... A fost o tragedie. O mare tragedie”.

 

Dăscălescu a văzut pălării sau căciuli prea mari pentru cei de la municipiu

Eu eram, pe atunci, prim-vicepreşedinte la primărie. Atunci  a fost la Petroşani, inclusiv Dăscălescu. El era primul ministru. A venit la noi, la Deva a fost un secretar al Comitetului Central. I-au înlocuit pe Barb şi pe Haneş într-o şedinţă condusă chiar de Dăscălescu. Acesta le-a zis în plen: Cred că pe capul vostru s-a pus o pălărie prea mare. Sau o căciulă prea mare. Asta s-a întâmplat după explozie, cam la o lună şi ceva. Şedinţa a fost la Deva. A fost o adunare a activului de partid pe judeţ. S-a analizat pe linie de partid situaţia în toate minele privind securitatea oamenilor. Dăscălescu n-a trecut pe la spital. A venit la partid şi apoi, la Casa de cultură, în sala mică. S-a făcut o scurtă şedinţă şi a plecat la Deva, unde ne-a chemat pe toţi la o adunare de activ de partid. Pe toţi din judeţ ca să ne atragă atenţia cu privire la starea necorespunzătoare din unele unităţi. La vreo două săptămâni s-a făcut şi schimbarea. După ei au venit Faur şi Nicola. Eu am stat pe funcţie zece ani. Eu l-am înlocuit pe Traian Blaj în 1979, în octombrie. Am stat pe aceeaşi funcţie până în noiembrie 1989, când m-am pensionat. Am ieşit din sistem la timp. Altfel, cu rotaţia cadrelor, m-ar fi prins revoluţia departe de casă”. 

•