- piesă-dezbatere despre condiția tinerilor în Lume -

 

Personajele:

DOMNUL GEO   GIGI

DELI

TYBY… neapărat cu doi igreci!

VOCEA

GLAS MIC

VOCI…

 

Synopsis

În cadrul unui proiect cu bani europeni, o trupă de teatru poposește în zone defavorizate, acolo unde se întâmplă, aproape identic, un caz-tip de suicid al unui tânăr care, îndeobște, se aruncă de la etajul unui bloc părăsit sau de pe o ruină-semn al unui trecut defunct. Acum se află în Valea Jiului, numită contemporan și Jalea Viului, unde, așa cum transmit zi și noapte toate televiziunile, două fete de cincisprezece ani din Uricani s-au aruncat, îmbrățișate, de pe ruina unei foste filaturi din orașul învecinat, Lupeni. Piesa-tip este adaptată particular la peisajul local de către dramaturgul și profesorul de matematici, domnul Geo, locuitor timp de patruzeci de ani al Văii, acum evadat în zări mai senine, care se erijează în mod gratuit ca amfitrion al dezbaterii deschise cu tinerii din sală, despre destinul lor ca locuitori ai unui loc cu un destin grevat iremediabil de un trecut mineresc inexorabil, dar și despre statutul tinerilor din Țară, din Lume, din Univers. Pe fondul permanentului dialog Scenă-Sală, dihotomiile Real-Imaginar, Convenție teatrală-Realitate se estompează, vocile tinerilor de pe scenă își cer dreptul la corporalitate, sub semnul lui 9, cifra Fericirii într-o civilizație imaginară, dincolo de semnul nefast al diavolului contemporan care e drogul, drept pe care îl primesc, în sfârșit, prin identificare cu corpurile reale ale tinerilor din Sală. Identitatea personaj-actor e dusă până la totală contopire… actrițele care în piesă întruchipează cele două destine tragice se identifică total cu ele, și noile binoame actor-personaj refuză să mai accepte destinul nedrept și nu se mai aruncă de pe ruină… Astfel, dincolo de mesajul social, are loc, sub ochii poate uimiți, dar neapărat deschiși ai spectatorului tânăr, din Sală, o incitantă triangulare teatrală între… piesa-tip, piesa din piesă și piesa propriu-zisă.

Pe deasupra Sălii:

VOCEA: Gata, bă? Totu e-n regulă?

GLAS MIC: În regulă, șefu! Sala e aproape plină pe trei sferturi cu liceeni… cum ați zis să fie… restu… gospodine și tineri pensionari… care intră tot la tineri… că minerii ăștia se pensionează la tinerețe… ca judecătorii și milițienii, care, cică, după patruzeci de ani nu mai pot fugi cu șpanga trasă după infractori. Iar judecătorii… dup-un sfert de veac de ținut ciocănelul dreptății în braț… nu mai pot ridica sacu cu arginți… că dreptatea, ca orice marfă... costă!

VOCEA: Mai tacă-ți gura aia spurcată… că iar ajungem în fața lor, cum a fost ultima dată, când ne-au chemat la bară fixă pentru… cică... defăimare!… ăia de la Băicoi…

GLAS MIC: Motru, șefu… că Lisandru, scenaristu… n-a făcea intenționat… da din prostie o tot dădea cu… Mortu-n sus… Mortu-n jos…

VOCEA: Acu unde-am oprit caravana?… (Căscat.) că ațipii… dup-atâta trambalare… de la Carei la Băicoi… pe văi și cărări de munte… cum zicea Arghezi…

GLAS MIC: … Hogaș, șefu, fii și mata puțin atent… ai văzut că la Gura Umorului, când ai mutat zicala din gura lu Calistrat, în gura lu conu Arghezi…s-a ridicat unu din sală și ți-a făcut observație!

VOCEA: Las, că nu-i bai… Ăsta e și interesu: să intrăm în contact cu sala, mai ales cu tinerii, care sunt, și-n socialism, și-n capitalism, și-n ce-o mai fi… viitorul. Da unde zici că suntem?

GLAS MIC: Tot pe cărări de munte, undeva la poale de Parâng și Retezat… ptiu, drace… că nu trebuia să zic!... într-o vale care, cândva, era raiul de pe pământ… cu mândrii mineri defilând cu târnăcoape-n vânt și mânjiți pe față cu aurul negru, semn că se spetesc muncind pentru ca patria să nu înghețe de frig… și-acum a ajuns, zic tot ei, ”Valea Plângerii”… nu-i spunem pe numele adevărat, că tot domnia ta ai zis să ne ferim de dat nume… ca să nu intrăm la belele…

VOCEA: Așa… că m-am săturat de procese și judecătorii… mai ales din pricina numelor proprii de granguri locali… Dar tot nu sunt lămurit de ce-am aterizat noi în raiul ăsta de șobolani…

GLAS MIC: Șefu, locu ista, pe timpu lu împușcatu chiar era raiu de pe pământ: vagoanele cu carne treceau fără oprire prin gările unde cetățenii patriei le petreceau cu privirile flămânde… și aterizau în gară la Petroșani… Ptiu, drace!... unde și câinii purtau în coadă rude de salam, recruții își făceau în dos cruce, ca să-i ia la oaste pe Vale… tinerii absolvenți de facultăți dădeau acatiste ca să fie repartizați acolo… Și-acum i se zice… Valea Plângerii sau Jalea Viului… vai de mama ălura de-au mai rămas… vreo șapte babe speriate și doi amețiți de tescovină… restul și-au luat tălpășița care-ncotro… unii prin locuri mai calde de pe plaiul mioriței… deși peste tot râd țurțuri în ferestre!... alții… cei mai mulți, pe maluri de rinuri, sene sau misisipiuri…

VOCEA: Și noi… hop aci cu cabrioleta!

GLAS MIC: Păi… uite de ce, șefu!

 

De pe ecranul a nouă televizoare așezate pe buza scenei, vocea crainicei: Două fete din Uricani s-au aruncat de pe acoperișul unei ruine din orașul învecinat, Lupeni…

VOCEA: Stop! Stop! Bă, sunteți nebuni? N-am zis că nimic nu trebuie să poarte numele adevărat?!

GLAS MIC: Și cum să le zicem, șefu?!

VOCEA: Io știu?! Cum vă trece prin dovlecel… eventual cu dâre de original… să nu le confundați!

GLAS MIC: La unu i-am putea zice… Orașul de sub-munte… și la ălălalt… Orașul-lup. Iar la tot ținutul o să-i zicem… Jalea Viului. E bine, șefu?

VOCEA: Sună ca dracu… Spuneți-i simplu: Vale. Și… Orașul lup… O să se răzmerițeze… pardon… răscoale!... primarele… Bine: Zi-le așa… și mai vedem! Deocamdată… le bipuim!

De pe ecranele celor nouă televizoare: Două fete din… (Bip!) s-au aruncat de pe acoperișul unei ruine din orașul învecinat... (Bip!) Fetele, în vârstă de cincisprezece ani, se aflau la o petrecere de adolescenți, ținută într-un local improvizat, la subsolul unei clădiri părăsite, cândva cantina unei fabrici de fibre și fire sintetice, bastion al socialismului de la orașe și sate, loc unde soțiile de mineri torceau firul de aur al comunismului biruitor, în vreme ce soții lor scoteau aurul negru din adâncuri… devenită după Revoluție fabrică de volane și intrată în posesia unui investitor arab… care mai târziu a lăsat-o în paragină. Fetele, bune prietene, fuseseră colege la școala din… (Bip!), iar acum erau eleve în clasa a noua, una la liceul tehnologic din… (Bip!), cealaltă la liceul tehnologic din… (Bip!). Înainte de a se arunca, îmbrățișate, de pe acoperișul turnului în ruină, fetele au lăsat mesaje pe telefon, către părinți: ”Anul 2023 se va duce după noi…” și către colegii de petrecere: ”Ne-ați făcut în toate felurile… Noi vă iertăm: mai rămâne să vă ierte Dumnezeu! Oricum… sunteți un grup toxic!” Vom reveni!

GLAS MIC: Vedeți, șefu?! Nu intră perfect în paradigma proiectului nostrum?! Tânăr… în cazul nostru chiar două… disperat de agresiunea Realului asupra unui suflet fragil… zboară de pe o ruină către zări mai limpezi, dar aterizează în mocirla prezentului, unde așteaptă principalii vinovați de tragedie… părinți, autorități locale, primari… și aici avem exces… doi!... investitori locali… etâcî etâcî… Noi venim, salvatori, cu fărașul într-o mână, și-n cealaltă cu discuția despre condiția tinerimii în Lume… bla-bla-bla… și bifăm cu brio al nouălea caz care intră, ca șoarecele-n gaură… în Proiect. Eu și echipa de reziliență ne-am și mirat de potrivire: exact când aveam nevoie de subiect… el și veni-n fugă!... așa că coana Ue n-are ce face: o să bage mâna-n buzunărașu ei larg, ca să scoată euroii și să-i pună-n palmă la băieți… c-a s-aibă și gurile noastre ce păpa!

VOCEA: Nu e potriveală: E semnul clar că nu Realul naște Artă, ci e tocmai invers! Scenariul-cadru, cu pilonii principali: tânăr, zbor, agresiune, impact emoțional… soluții și vânătoare de vinovați… e același… și l-am plimbat prin mai toate zisele ”zone defavorizate”, deși… țărișoara noastră, de când se știe... e cam defavorizată rău de tot! Am trecut prin Cavnic, Baia și Copșa mică și mare… și acum poposim… cum ziceți… aici, sub Parâng… Ptiu drace!… Munte… doar schimbând peisajul și câteva nume… Apropo: Sunteți siguri că suntem… unde zici că suntem?

GLAS MIC: Sigur, șefu: la poale de munte. În zare se văd crestele și se aud strigătele schiorilor de pe pârtii, din stațiunea de la poalele orașului al cărui nume, din motive de securitate juridică, nu e bine să-l amintim… și când o facem… doar în treacăt și cu multe precauțiuni!... că așa cum spuneți… am trecut prin câteva belele juridice… niciunui amploiat local nu-i convine să aibă numele lui și al localității ce-o căprărește… legat de o tragedie de care nicidată nu e responsabil!

VOCEA: Întreb… ca să nu se întâmple ca acum nouă dăți… când vorbeam cu nesaț cu… ”Furăm! Făcurăm!”… crezând că suntem în Bănie… când eram în Sătmar!

GLAS MIC: Nicio grijă, șefu: suntem unde suntem!

(va urma)

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.