20.05.2013,  00:22:36 | 1 comentariu | 1101 vizualizari GALERIE:     FOTO    
Poziţia Ursului de Aur. La Petroşani
de Mihai BARBU

Am ajuns la teatru, din pricini ce ţin de obligaţiile noastre şcolare, cu puţin înainte de ora 18. M-a surprins, în mod plăcut, covorul roşu întins peste treptele de marmură şi peste care urma să păşească sau, poate, chiar a păşit „Ursul de aur”, în varianta ediţiei 63. 

Undeva, prin spatele „Minerului”
Printr-o fericită întâmplare, în ceea ce ne priveşte pe noi cei din Vale, Călin Peter Netzer s-a născut la Petroşani, în ziua de 1 Mai a anului 1975. (Am scris data cu majusculă pentru că, pe atunci, era Ziua internaţională a celor şi muncesc. Pentru că d. Netzer s-a născut chiar în acea zi ne face să credem că era şi Ziua internaţională a celor ce gândesc...). 
La vârsta de opt ani el emigrează, cu întreaga familie, în Republica Federală Germania. Din păcate (sau, poate, din fericire), viitorul regizor a locuit foarte puţin în oraşul nostru. Un an sau cel mult doi. Mama sa, o doamnă extrem de tânără, distinsă şi frumoasă, ne-a confirmat faptul că fiul ei, Călin, nu are cum să-şi amintească ceva concret de Petroşani. Familia Netzer a stat, la început, într-unul din blocurile aflate în apropierea pieţei agroalimentare iar, apoi, s-a mutat într-o casă de pe Maleia. Doamna Netzer zice că aceasta ar fi fost situată chiar în spatele fostului restaurant „Minerul” din centrul Petroşaniului. În drum spre cabana Rusu, unde au fost găzduiţi toţi cei din delegaţia „Ursului de aur”, doamna Netzer a încercat să localizeze, din goana maşinii, casa unde au locuit, odinioară, în oraşul nostru. 
Dar „Minerul” a devenit, demult, o amintire. Şi casele care erau în spatele falnicului local au dispărut cu desăvârşire, lăsând loc blocurilor gata să primească forţe proaspete, venite de peste tot, pentru a da ţării cât mai mult cărbune. Prin anii ’80 ai secolului trecut, familia Netzer s-a mutat la Cluj. De acolo au emigrat în Germania, stabilindu-se la Stutgart. Când a venit vremea să-şi aleagă o meserie şi să urmeze o şcoală înaltă, Călin Netzer s-a îndreptat spre Bucureşti şi a decis să studieze regia de film. Reîntors după Revoluţia Română din 1989, el se înscrie la Academia de Teatru şi Film „I.L.Caragiale” (fostul IATC) în anul 1994. Iar de atunci încoace, regizorul Netzer trăieşte în România, la Bucureşti.
Lungmetrajul său de debut, „Maria”, realizat în anul 2003, a fost o coproducţie România, Franţa şi Germania şi a fost foarte bine primit de către public şi de critica de specialitate.  O legătură trainică a regizorului cu Petroşaniul ar putea fi considerată distribuirea regretatului Şerban Ionescu, un fost mare actor al Teatrului din Petroşani, în filmul său de debut. Cu „Maria”, Şerban Ionescu a obţinut Premiul Special al Juriului şi „Leopardul de Bronz”, la secţiunea „Cel mai bun actor”, în cadrul Festivalului Internaţional de la Locarno, în 2003.
Când să intrăm în sala teatrului am avut o surpriză imensă: toate locurile erau ocupate, iar pe scările de acces către scaune nu puteai să arunci un ac. Nu e de colo să vezi sala teatrului plină până la refuz. Apoi, primarul Tiberiu Iacob- Ridzi a urcat pe scenă şi a dat citire hotărârii prin care consiliul local îi acordă marelui regizor titlu de „Cetăţean de onoare” al municipiului Petroşani. Călin Peter Netzer a mulţumit pentru onoarea acordată şi a promis un dialog cu foştii săi concitadini, în cunoştinţă de cauză, după vizionarea filmului. Seara în care „Ursul de aur” a poposit, pentru o zi, la Petroşani a fost, pentru ambele părţi - gazde şi oaspeţi - o mare lovitură de imagine. 
 
Poziţia copilului, între Caragiale şi Mioriţa. 
O vedere de pe rândul M, locul 7
Filmul începe spumos, în sensul că două bune prietene, doamnele Cornelia Făgărăşanu (interpretată magistral de Luminiţa Gheorghiu) şi Olga Cerchez (Nataşa Raab), vorbesc pe şleau, în limbajul suburban al străzii, despre chestiuni familiare. Rostesc cu voluptate cuvinte tari, spre surpriza unui public nu foarte pregătit de un astfel de început. (De altfel, ca să facem un salt peste timp, aceasta a fost şi prima întrebare adresată regizorului din sală teatrului, la sfârşitul proiecţiei. Aici se cuvine să spunem că dialogul din film nu deranjează deloc - sigur, aici e vorba de o părere strict personală…- pentru că e apanajul marilor artişti să stăpânească în aşa fel cuvintele, încât ele să pară fireşti în contextul respectiv. G. Călinescu spunea, simplu, că pentru a înţelege un astfel de limbaj „trebuie să ai cerul gurii obişnuit cu mirodeniile”. E de la sine înţeles că această magie nu le reuşeşte tuturor. În literatură au încercat asta  - şi au reuşit în mod miraculos -  Tudor Arghezi, avangardiştii şi Emil Brumaru. Alţii n-au reuşit decât să se facă de râs şi să fie trataţi ca nişte pornografi ordinari…).        
Petrecerea doamnei Cornelia e o etalare a relaţiilor pe care familia Făgăraşanu le are în lumea bună. Sau, mă rog, ca să fim cât mai exact, în lumea celor cu bani foarte mulţi şi cu legături pe măsură. (Aici vreau să fac o paranteză povestind foarte pe scurt ceea ce mi-a zis, odată, arbitrul Ioan Danciu. Aflat în America pentru a arbitra un turneu de juniori el a vizitat nişte conaţionali, stabiliţi la New York. Danciu a văzut de la o poştă că ăia o duceau prost dar îi bârfeau, de mama focului, pe cei puţini care reuşiseră să facă ceva şi pe pământ american. Explicaţia amărâţilor era simplă: ăia aveau “conecţii” iar ei nu aveau. Ce erau “conecţiile” româneşti? În limbaj universal se zice “conections”. Adică “filiere” sau “relaţii”. De aceea îi dăm dreptate lui Călin Netzer când a zis că povestea lui nu e doar românească şi că prinde foarte bine la publicul de pe toate continentele. Tocmai pentru că e poveste cu un înţeles universal. Doar că la noi se petrece mult mai des şi mult mai pe faţă…)  
Despre film s-a vorbit mai mult că tratează relaţiile tensionate dintre o mamă tiranică în iubirea sa faţă de fiul său şi un fiu care, la 30 de ani, vrea să stea, în sfârşit, pe picioarele lui. Şi să încerce viaţa aşa cum e: cu bune mai puţine şi cu rele mai multe. Înţelepciunea de ultimă oră a poporului nostru spune că nu e bine să-ţi doreşti ceva că s-ar putea să ţi se şi împlinească. 
Ocazia se iveşte în mod neaşteptat. Cornelia Făgărăşanu este anunţată că fiul ei a făcut un accident de maşină, undeva la ţară, omorând cu jeep-ul (ce rula, în mod firesc, cu 140 km la oră prin comunele patriei noastre), un copil ce tocmai ieşise de la şcoală. Vi se pare cunoscută scena? Şerban Huidu (al cărui tată-socru e senator) omoară, cu jeep-ul, trei oameni şi ia o pedeapsă oarecare cu suspendare. Carmen Păunescu (soţia senatorului Adrian Păunescu) a făcut o lungă depăşire (cam cât o coloană de maşini venite din concediu) şi omoară o familie întreagă (tată, mamă, fiică) şi scapă la fel de ieftin: câţiva ani cu suspendare. Sunt două cazuri care au rămas în memoria colectivă, pentru că respectivii făptuitori erau persoane publice. Dacă ar fi să facem inventarul la zi cu persoanele anonime (dar putred de bogate şi cu relaţii în vârful piramidelor instituţionale) care spulberă pe trecerile marcate cu zebră nişte pietoni fără nume ne-ar trebui, poate, un întreg număr de ziar. Toţi ies, încet, încet, din atenţia publicului şi sunt scoşi basma curată fie de o poliţie docilă, fie de judecători imparţiali. Personajele interpretate de Mimi Brănescu (agentul Pricop) şi Cerasela Iosifescu (agentul Mandache) înţeleg repede cum stă treaba şi cooperează, fără mari procese de conştiinţă, cu infractorul. Desigur, nu degeaba…
E de la sine înţeles că doamna Cornelia Făgărăşanu ştie mai bine decât oricine cum decurg lucrurile în România zilelor noastre. Nu degeaba, de ziua ei, toată lumea îi sărută, în mod repetat şi lasciv, mâinile. Aşa că femeia acţionează în consecinţă: schimbă rapid declaraţia făptaşului (în sensul că jeep-ul nu mai rula cu 140 km la oră, ci în limita permisă de lege) şi vrea ca totul să se muşamalizeze înainte ca dosarul să ajungă în sala de judecată. Variantele agreate erau două: 
1. Şoferul care a fost depăşit de fiul doamnei Cornelia să îşi schimbe declaraţia (cum că şi el avea sub 100 la oră) şi 2. Familia bietului copil omorât nevinovat să îşi retragă plângerea.
Totul urma să se facă contra cost ca toată lumea, în ciuda tragediei pe care o provocaseră, să se pupe la final, vorba lui Caragiale, în „Piaţa Endependenţi”. Făgăreştenii ştiau că, în cercul lor, toată lumea avea un preţ bine stabilit şi că, aplicând aritmetic regula de trei simplă, puteai afla câţi bani face fiecare. Cash, bani gheaţă, livraţi direct beneficiarului…
Şoferul Dinu Laurenţiu (foarte bine interpretat de actorul Vlad Ivanov - cel care a jucat şi în „4,3,2”, filmul lui Cristian Mungiu distins cu Palme d’or la Cannes) se ţine tare. El cere mult (vreo 80.000 de euro - preţ de criză!), aşa că rămâne fezabilă doar varianta de rezervă. Prin urmare, d-na Cornelia, fiul ei (Bogdan Dumitrescu) şi Carmen, o posibilă ex-noră (Ilinca Goia, singura femeie frumoasă din film), hotărăsc să meargă la familia Angheliu şi să le ofere un mic ajutor financiar pentru înmormântarea copilului (acestă sumă s-ar fi putut ridicat la maximum 100 milioane, aşa cum a apreciat că ar putea costa „înţelegerea”, după socotelile pragmaticului domn Aurelian Făgărăşanu. Aşa, ca să fie bine…). 
Singura care îşi face curaj să vorbească, ca de la om la om, familiei Traian (Adrian Titieni) şi Luminiţa Angheliu (Tania Popa) este d-na Cornelia Făgărăşanu. Scena finală este de o mare încărcătură dramatică şi e interpretată superlativ pe către toţi actorii. Familia Angheliu ar vrea, la început, să se facă dreptate cu orice preţ şi cu orice riscuri, fiind dispusă să meargă până în pânzele albe. Pas cu pas, raţiunea rece face loc, creştineşte, unei fatalităţi mioritice. Credinţa în Dumnezeu a părinţilor atât de greu încercaţi îi determină să aibă o înţelegere superioară şi pentru mama celui atât de vinovat de tragedie. Era pentru ei o tragedie comună. De aceea şi refuză plicul…
Această femeie rece realizează, pentru prima dată, că fiul ei a omorât un om şi nu un cenepeu (mă refer la universalul CNP) oarecare de la evidenţa populaţiei. Ea îşi dă seama, înfiorată, că un om este egal un om indiferent de poziţia socială pe care se află, de treapta pe care l-a aruncat soarta într-o societate a inegalităţilor întâlnite la tot pasul. Acum are loc sublimarea miraculoasă a severei doamne Cornelia într-o Mamă ce înţelege şi durerea celorlalţi şi nu îşi mai plânge doar ei de milă. Într-o mamă la fel de nenorocită şi la fel de afectată de cele întâmplate ca şi mama acelui suflet nevinovat care nu a mai ajuns de la şcoală acasă.   
Scena finală încoronează întreaga operă. Mama Cornelia intră în jeep şi plânge în mod sincer şi neafectat. Fiul vede, de pe bancheta din spate a maşinii, că Domnul Traian Angheliu i-a condus mama până la poartă. Fiul observă atent scena şi prin oglinda retrovizoare. E un moment de mare dramatism. La început nu a avut curajul să privească în faţă pe părinţii victimei sale. Acum ar fi fost un moment nimerit să-şi dovedească că e un bărbat pe picioarele sale. Îi cere mamei sale să-l elibereze. Mama îi deblochează uşa maşinii şi vedem, prin geamul din spate al maşinii şi în oglinda retrovizoare a jeep-ului, întâlnirea între doi bărbaţi atinşi de o mare nenorocire. E o scenă lungă şi mută. Ce scenarist ar fi putut găsi cuvintele potrivite care să exprime adevărul celor văzute de noi pe ecran? (Scenariul semnat de Răzvan Rădulescu şi Călin Peter Netzer e, fără îndoială, un script-beton. Şi pentru felul cum rezolvă ultima scenă din film…).
În acea scenă de rămas bun, vedem că cei doi bărbaţi îşi ating, după ezitări repetate, mâinile. Erau mâinile lor stângi…
P.S. O singură scenă din filmul românesc poate sta alături de acest final. E scena finală din „Pădurea spânzuraţilor” în care Ilonca (interpretată de Ana Szeles) îi aşează, în celula închisorii, masa lui Apostol Bologa (Victor Rebengiuc, aflat la prima tinereţe). Era un fel de ultimă cină pentru că a doua zi, în zori, Apostol urma să fie executat. Niciunul dintre ei, nici bărbatul, nici femeia, nu scot niciun cuvânt. Se privesc în tăcere şi se împărtăşesc, privindu-se în ochi, cu pâine şi vin. Ce mai era, oare, de spus, când imaginea, în alb-negru, spunea totul?

Comentarii articol (1 )

#1 cetatanul cinefil20.05.2013,  09:36:10
O cronica reusita la un eveniment reusit!Remarcabila atmosfera civilizata din sala teatrului.


Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  C창t fac 6 ori 7  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii


Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.




Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, 
deschis la Banca Transilvania.

Payments through Paypal





Pe aceeasi tema

Joi seara, ora 18, Teatrul Dramatic „Ion D. Sîrbu”, sala de spectacole era plină ochi. Cei care nu încăpus[..]

20.05.2013, 00:26   |    0 comentarii
- - -
Bannere şi mesh-uri publicitare - click pentru a comanda online!

_____
Flyere, pliante, broşuri, afişe, cărţi de vizită, mape, formulare...
_____
Cataloage promoţionale 2024
_____
Plăcuţe şi indicatoare pentru case, blocuri, sedii
_____
Rame click - comandă online!
_____
Panou decorativ pentru interior sau exterior – tu alegi designul!
_____
Steaguri publicitare - click pentru a comanda!
_____
Stâlpi pentru delimitare (opritori, de ghidare) - comandă online!






_____
Cataloage promoţionale 2024


Îți dorești o presă liberă și independentă?
Alege să o susții!
_____
Bannere şi mesh-uri publicitare - click pentru a comanda online!
Promovare
Publicitate
Newsletter